Leaganul, casa copiilor fara noroc

Leaganul vrincean a luat fiinta pe 12 mai 1954, la initiativa Ministerului Sanatatii. La inceput, Casa Copilului adapostea 30 de orfani in cladirea in care acum functioneaza gradinita de pe strada Simion Barnutiu. Au urmat apoi mutarile. Mai intii cladirea in care acum este sectia de Reumatologie si apoi la sediul in care functioneaza si in prezent Leaganul nr.1 Focsani. De aproximativ 13 ani exista si Leaganul nr.2, care ocroteste actualmente si copilasi cu nevoi speciale, pe care soarta i-a lovit nemilos si cu necrutatoarea boala a secolului.
Cu certitudine, faptul ca exista mereu copii abandonati nu poate constitui pentru nimeni o bucurie. Citi dintre noi nu au trecut nepasatori pe linga leagane, ori pur si simplu fara sa stie ca in acele cladiri vietuiesc, de ani si ani, micuti pe care nimeni nu-i mai vrea. Copii care, fara voia lor, sint priviti deseori ca un fel de "paria" ai societatii noastre. Ajunsi la virsta majoratului, se trezesc pusi fata in fata cu realitatea unei vieti pe care nu au cunoscut-o si in care le este, de cele mai multe ori, imposibil sa se descurce. Prea grabiti si mult prea prinsi in grijile zilnice ale vremurilor de tranzitie, oamenii nu mai au timp sa se gindeasca si la cei aflati in nevoie. Lucrul acesta a fost atit de bine spus deunezi, in cuvinte de Maria Cristoreanu, invatatoarea Leaganului nr.2 din Focsani. "Cea mai mare durere a timpurilor noastre nu este lipsa banilor, ci faptul ca se pierde iubirea intre oameni".
O viata linga orfani
Ioana Furdui lucreaza cu orfani de 31 de ani. Din 1969 este educatoare si mama in acelasi timp, a celor doua fete ale sale, cit si a generatiilor de copii carora numai leaganul le-a fost adapost. "Pe vremea cind m-am angajat, cei mai multi copii erau abandonati de fete tinere, care au cazut in pacat. Nu exista SIDA. Singurele probleme ale micutilor erau cele respiratorii, iar vara cele digestive. Era, zic eu, mult mai bine, pentru ca statul asigura toate cele necesare leaganului. Acum sintem nevoiti sa recurgem la mila publica si la sponsorizari", spune femeia.
Ioana povesteste ca, atunci cind s-a angajat, mamele ce-si nasteau pruncii nedoriti erau si ele cazate in leagan. Timp de opt – noua sau zece luni ele trebuia sa-si alapteze copiii si sa participe la munci gospodaresti. "Imi amintesc ca fiecare mama avea in ingrijire un salon. Pe vremea aceea aveam pe jos dusumele, pe care le spalam cu soda, de straluceau de curatenie. De asemenea, ele mai duceau si aducea rufele de la spalatoria unde totul se spala manual", povesteste Ioana.
Acele mame care alaptau, numite doici, hraneau din surplus si ceilalti copii. Pentru lucrul acesta ele primeau supliment de alimente, iar laptele de mama, nepretuit in cresterea unui bebelus, era extrem de scump.
Sufletele nimanui, condamnate la suferinta
Din zecile de fotografii pe care Ioana Furdui ni le desfasoara inaintea ochilor, ne privesc inocent o multime de copii, deveniti acum oameni in toata firea. Povestile lor de suflete necajite sint derulate cu blindete si nostalgie de Ioana, una dintre femeile care le-a fost educatoare.
Pe unii, ingerii pazitori nu i-au parasit, aducindu-le cite o mama si tata de suflet. Altii insa, nu au avut parte decit de suferinta si Dumnezeu stie ce s-a ales pina la urma de ei. "Mutarea copiilor din leagan in leagan le aduce multa suferinta. Neavind parinti, ei se ataseaza de personalul unei institutii, pentru ca apoi sa se trezeasca din nou in fata unor persoane necunocute. Imi amintesc de Vasile, care a trebuit sa fie mutat de la Leaganul nr.2 la prescolari. In plus, sora lui a fost infiata. A suferit atit de mult, incit un an de zile nu a mers si nu a vorbit cu nimeni", a spus impresionata femeia. Ioana povesteste ca, in decursul anilor, au fost mame care si-au adus aminte ca odata au nascut un copil si-l cautau sa-i spuna ca sint bolnave. Se cautau, de asemenea, fratii intre ei sau pur si simplu adulti care au crescut in leagan veneau sa-si vada "mamele" ce le-au purtat de grija in institutie.
Oameni ce modeleaza suflete de om
Povesti nesfirsite, cumplit de adevarate, se pot spune despre cei ce au trecut prin leagan. Cei ce lucreaza in institutiile de ocrotire stiu cel mai bine despre suferintele acestora. Pasii micutilor sint indrumati cu blindete si rabdare de oameni care, inainte de toate, modeleaza spre viitor suflete de om. Omuleti parasiti, abandonati, care au gasit alinare in aceste leagane, care implinesc astazi 45 de ani. (Laura BREANA)