DESTINE CUMPLITE

„Eu nu am sa mor altfel decit alti oameni. Am HIV, mi-a spus mama acum citiva ani. Stiu si ce inseamna asta. Pot muri si miine, ca da o masina peste mine. Nu? Dar pot muri si de batrinete. Daca iau tratamentul si maninc bine, voi trai multi ani. Si poate pina atunci se descopera un leac care sa ne salveze”, spune Costel, care a implinit acum o luna 16 ani, dar care pare de 10-11 ani. Povesteste degajat, sigur pe el, tot ce vrei despre HIV, despre boala SIDA. Doar in ochii lui, negri ca taciunele, citesti o lupta crincena pentru viata si o speranta de care se agata parca toate visurile lui, tot sufletul lui. Sub vorbele curajoase rostite ca o filosofie din carti, se simte insa o intrebare fara raspuns: „De ce eu?” Ca si Costel, alti peste 100 de copii ieseni infectati cu HIV in spitale acum mai bine de 10 ani, si ajunsi astazi la virsta adolescentei, incearca sa traiasca fiecare zi la fel ca orice om sanatos.
„Vrem sa ajungem batrini”
Pentru ei si pentru parintii lor, de 15 ani viata are o pretuire mult mai mare. „Si asta pentru ca noi vrem sa traim, unii vor o familie, poate si copii. Vrem sa ajungem batrini”, spune la rindul ei Cristina, tot de 16 ani, nerabdatoare sa-l completeze pe Costel atunci cind i-am invitat sa stea de vorba despre viata lor. Nu se ingramadesc totusi sa turuie ca alti adolescenti sanatosi de virsta lor. Au un fel de retinere si precautie cind e sa-si puna pe masa, in fata unui strain, intimitatea sufletului legata implacabil de virusul ucigas pe care il poarta in corpul lor. Au trecut prin multe, dar cel mai greu le-a fost cind oamenii din jurul lor i-au dat deoparte. „Pe mine, prietenii ma strigau SIDA si-si bateau joc de mine. Veneau la geam si strigau: «SIDA, SIDA, hai afara». Chiar si parintii lor le spuneau sa nu se joace cu mine. Acum nu mai spun asta. Poate si pentru faptul ca au vazut ca nu arat altfel decit ei. Mai joc fotbal cu ei, mai vorbim. E mai bine acum”, spune Tudorel, de 16 ani si jumatate. Pentru el, viata inseamna „acum”, „azi”. Ce va fi mai tirziu, nu-l intereseaza prea mult. Poate si de asta nu si-a facut planuri mari de viitor. Acestea s-au oprit la meseria de timplar, ca i-a placut mult cind era mai mic si tatal sau il lua cu el la un atelier de mobila. A vazut acolo cum se taia lemnul si se faceau usi, dulapuri si scaune care miroseau frumos. „Acum am invatat sa fac si legatorie. E frumos sa faci caiete, sa legi filele sa-ti iasa o carte”, spune zimbind timid Tudorel, care se relaxeaza repede si adauga ca i-ar placea sa se faca fotbalist, la fel ca si Mutu. „E un jucator bun si-mi place cum ataca. E rapid si baga multe goluri. Dar acum l-au retras. A gresit ca s-a drogat, ca putea sa pateasca si mai rele lucruri. Sa ia HIV de la cineva, de exemplu, ca am umblat cu mai multe femei”, spune Tudorel, aratind ca este la curent cu stirile despre fotbalistul roman.
„Nu ma gindesc la un viitor”
In familia Cristinei, depistarea virusului HIV in corpul fetitei de acum 14 ani a cazut ca un trasnet. Pina la 10 ani, parintii s-au luptat cu boala, desi medicii erau sceptici in ce priveste sansele de viata. „Acum, in casa eu am preluat, cum se spune, friiele. Ii pazesc eu pe ai mei acum sa nu ii infectez. Citeodata, mama ride de mine de cit de precauta am devenit. Deocamdata nu vreau sa ma gindesc la un viitor cu familie sau copii. Vreau sa invat, pentru ca vreau sa fac medicina. Si nu ca sa profesez, ci ca sa aflu mai multe despre corpul meu. Stiti cum este: sa te ingrijesti singur e mai bine decit sa astepti sa o faca altii”, spune fata, care stie acum ce trebuie sa manince, sa-si ia la timp tratamentul si sa-si dramuiasca eforturile pentru a tine in friu si boala. Faptul ca au ajuns la aceasta virsta le-a dat sperante mari ca, undeva, cindva, cineva va descoperi un leac si vor fi salvati. Pentru ca spectrul declansarii bolii SIDA din cauza virusului HIV e mereu prezent in viata lor. „Ne incurajam intre noi cind ne intilnim cu diferite ocazii, la clubul nostru. Acum avem si multi prieteni sanatosi de la fundatii si chiar voluntari veniti sa ne ajute. Toti credem ca se va descoperi un vaccin care sa invinga virusul. Pina atunci insa trebuie sa luptam, sa traim cit se poate de normal si sa ne mentinem optimisti. Am ajuns sa fim mai optimisti decit parintii nostri si sa-i incurajam noi pe ei”, mai spune Cristina cu convingere, si ceilalti o aproba dind din cap. Se vede ca au stat de vorba intre ei despre lucruri pe care ceilalti adolescenti sanatosi inca nu sint interesati. Si-au facut o filosofie simpla de viata, in care cuvintul „speranta” este cel mai des folosit. Se intilnesc periodic la clubul infiintat de Fundatia „Alaturi de Voi” si au legat prietenii. „Am o prietena, care e si ea seropozitiva. Ne intelegem bine. Deocamdata nu ne gindim mai departe. Daca o fi sa fie, poate facem o familie si, cine stie, si copii. Stiu ca sint sanse foarte mari si se pot lua masuri, iar copilul sa se nasca sanatos, fara virus, chiar daca parintii sint seropozitivi”, spune Paul, de 17 ani, care a intervenit in discutie, dupa ce i-a ascultat atent pe ceilalti.
Un student de 20 de ani a descoperit anul trecut ca are HIV
„Asa a fost sa fie. Trebuie sa merg mai departe, nu am incotro. Dar cu speranta, multa speranta. Acum nu mai stau sa ma gindesc cum de s-a intimplat, ci la ce voi face pe viitor”, spune Cristi, cind il iau la intrebari. Tinarul are 20 de ani si este student. A fost depistat cu HIV in urma cu un an in timpul unei campanii de testari in caminele studentesti. Acum este voluntar la Fundatia „Alaturi de Voi” si ajuta la activitatile ce se organizeaza pentru adolescenti. Si-a facut deja prieteni printre ei si a ajuns sa gindeasca si el ca este foarte posibil sa se inventeze un leac. In copilarie visa sa se faca medic, dar a ajuns la o facultate tehnica. Cind a aflat ca are HIV, gindurile pentru studiile medicale i-au dat tircoale din nou. „Termin facultatea pe care am inceput-o si apoi vreau sa fac o scoala de asistenti medicali. Pentru mine, personal, sa stiu sa acord primul ajutor, o injectie si tot ce face un asistent. Ca sa pot sa ma ajut singur cind va fi nevoie. Sa nu fie nevoiti altii sa o faca, cu teama ca se pot infecta si ei”, spune Cristi si in glas se simte un pic de tristete. Si-a dat repede seama ca a lupta cu boala este parca un lucru mai usor decit sa lupte cu prejudecatile oamenilor. „Cred ca suferinta cea mai mare a noastra, a tuturor celor seropozitivi, nu numai adolescenti, ci si tineri si adulti seropozitivi, este ca sintem priviti ca niste ciumati si astfel trebuie sa pastram secretul asupra faptului ca sintem bolnavi. Speram ca oamenii sa fie mai bine informati asupra HIV/SIDA si sa-si schimbe mentalitatea si comportamentul fata de cei seropozitivi”, a spune Cristi, atingind un subiect sensibil pentru toti cei ca el.
In Iasi sint circa 130 de seropozitivi
In evidentele Centrului Regional HIV/SIDA de la Spitalul de Boli Infectioase sint inregistrati aproximativ 130 de minori seropozitivi din judetul Iasi. Despre modul cum au fost infectati acestia, in urma cu mai bine de 10-15 an, nici astazi nu este nimeni care sa spuna clar cum s-au petrecut lucrurile. „Din cele ce spun parintii copiilor seropozitivi cu care am lucrat si din discutiile ulterioare cu medicii specialisti reiese faptul ca acei copii au fost infectati cu HIV cind erau internati in diferite spitale pentru o boala sau alta sau cind au fost vaccinati. Toti parintii spun ca au stat in perioada 1989-1992 cu copiii in spital sau i-au vaccinat atunci. Specialistii nu s-au putut pronunta clar, insa in general se stie ca acestia au fost infectati prin materialul sanitar nesterilizat, prin transfuzii sau la vaccinare, folosindu-se aceeasi seringa la mai multi copii. Cert este insa faptul ca ei din unitatile medicale au contactat acest virus”, a spus Angela Achitei, directorul Fundatiei „Alaturi de Voi”. De altfel, a ramas celebru cazul micutei Iasmina Calinciuc, mediatizat la acea vreme, cind parintii fetitei au intentat un proces Ministerului Sanatatii pentru infectarea copilului lor cu virusul HIV in timp ce era internata in spital. (Carmen MAFTEI)