Castelul ratacitilor

De ani de zile, cind avem indoieli asupra calitatii cuiva sau comportamentul
acestuia lasa loc interpretarilor, il trimitem „la Gidinti”. Sintagma ascunde
destine necunoscute, iar formularea, deloc rautacioasa, presupune un
diagnostic superficial despre fragilitatea sau mintea ratacita a unei
persoane. Putini stiu ca acolo isi ascund ranile fosti directori, ziaristi,
ingineri, profesori, sefi de promotie ai unor facultati, cazuri extreme si din
punct de vedere medical. Spitalul de Psihiatrie Recuperatorie din Gidinti
functioneaza in fostul conac al boierului Gheorghiu. Amenajat in 1982,
Spitalul are o capacitate de 120 de paturi, dar pretul platit tranzitiei a facut
ca aici fie ingrijiti circa 150 de bolnavi cronic.
Desi cladirea a fost revendicata de mostenitori ai fostului proprietar, unii
dintre pacienti isi imagineaza ca acest conac le apartine. „Aceasta cladire
face parte din dota mamei. Dota regala, semnata de statul italian si regele
Mihai al Romaniei. Mai demult, am facut si un mic album cu fotografii de-
ale mamei, ca sa-l am ca amintire, dar nu mai stiu pe unde este. Cred ca
mi s-a furat”, povesteste Rodica. Ea are numai 32 de ani, dar este locatara
a acestui spital de citiva ani buni. Tinara este absolventa a Facultatii de
Constructii din cadrul Politehnicii din Iasi cu o medie „nici magna cum
laude, nici magna cum fraude”, cum ii place sa spuna. Studentia si-a
petrecut-o intr-unul din caminele din Tudor Vladimirescu, perioada despre
care isi aminteste cu placere. Este de profesie inginer, iar povestea vietii ei
pare de domeniul fantasticului. „Eu m-am nascut de doua ori. O data
normal, cum se intimpla cu toata lumea, si o data invers, la sapte luni, intr-o
colonie italiano-franceza din Africa. Dupa asta, am stat 16 ani intr-o cutie
de sardele. Mai mult de atit nu-mi amintesc, ca am primit o lovitura la cap si
am devenit amnezica”, spune ea. Rodica mai pastreaza, inca, o atitudine
distinsa si vorbeste aparent coerent. Este la curent cu existenta institutiilor
care ii apara drepturile: „Am scris la Uniunea Europeana pentru ajutor.
Cred ca cineva incearca sa ma omoare. Au inceput prin a-mi lua singe si a-
mi da medicamente”.
La fel ca si Luca, de 58 de ani, fost ziarist, acum 17 ani, sef la
Departamentul Actualitati. „Seful sectiei spunea, la un moment dat, ca eu
as fi cel mai bun in domeniul meu, mai ales in problema obtinerii de
mincare. De acolo s-a pastrat in memoriam niste neplaceri cu Carpatii
Ascunsi veniti din spatiul cosmic, mai apoi cu tigari si cu absolut orice”,
afirma Luca. El isi aminteste ca in perioada in care a fost ziarist scria
despre industrie, agricultura si „absolut orice problema de hrana”. Cel mai
important articol al sau? „Ma refeream la cum veneau de la Adam si Eva,
din spatiul cosmic, tot felul de englezi, care, in timpul razboiului,
bombardau pe toata lumea, si cum Churchil facea numai tigari de foi pe
care mi le dadea sa le fumez”, povesteste Luca, in timp ce isi da jos fesul
de pe cap, ca sa iasa bine in poza. „Inca sint baiat prezentabil”, mai spune
el.
Nu sint singurii a caror viata este una deosebita. Intrind in fiecare salon,
descoperi chipuri trase, ochi tulburi, gesturi repezite. De pe hol se aud
hohote de ris sau vorbe al caror inteles este cunoscut doar de cel care le
emite. Totul capata, la un moment dat, sensul aiuristic si lipsit de sens al
unui cosmar care nu se mai termina. O mina te inhata brusc si, fara sa vrei,
tresari cind un tinar de 31 de ani iti cere nerabdator parerea cu privire la
tractorasele pe care le-a desenat. Sint foarte frumoase, intr-adevar. Si, mai
ales, foarte corect desenate. Asistentii medicali spun ca tinarul le-a trasat
cu mina libera. In alt salon, o femeie intr-un halat rosu spune pe
nerasuflate cum s-a imbolnavit in 1989, la Brasov, cind linga ea au murit
copii impuscati si totul era rosu in jurul ei. Nu-i place culoarea rosie. Ceva
mai incolo, un barbat intre doua virste, vizibil deranjat de blitul aparatului
de fotografiat, se inveleste cu plapuma. A fost sef de promotie in 1977 la
Universitatea din Bucuresti.
Dupa un astfel de experiment, facut nu doar din curiozitate, dar, mai ales,
responsabil si omenesc, totul incepe sa se invirta in jur: pe linga pacienti
se vad englezii care vin din spatiul cosmic, care se lupta cu Uniunea
Europeana, care ii lasa pe medici sa dea medicamente furate de copii mici,
imbracati in rosu si care cinta obsesiv despre cladirea spitalului care le
apartine… „Acestia sint bolnavii mei. M-am atasat foarte mult de ei si cred
ca, daca ar fi sa o iau de la capat, as face acelasi lucru. Am aici cazuri de
schizofrenie paranoida pe care le tratez de 15 ani. De cele mai multe ori,
bolnavii mei sint si niste cazuri sociale, oameni pe care nu mai vine nimeni
sa-i vada sau care nu mai au pe nimeni pe lume. Nu este asa. Ma au pe
mine”, spune sefa Spitalului, medic Elena Leahu.
Castelul se pierde din vedere pe masura ce ne indepartam. Ne intoarcem
la problemele si tristetile noastre. Si nu stiu daca ei sint cei bolnavi si
nefericiti. (M.B.)