Oameni de fier

Este bine stiut faptul ca sala de operatii si medicul sint ultima piedica in fata mortii. Cu totii ne dorim sa nu ajungem acolo sau, daca ajungem, ne rugam sa dam peste un medic bun, care sa ne salveze. Dar ce se intimpla in sala de operatie? Miracol sau deznadejde, lacrimi sau zimbete, toate ramin un secret pastrat intre medic si pacient. Oare la ce se gindeste un medic in timp ce opereaza? Oare ce simte un pacient pe masa de operatie, cind vede medicul punindu-si manusile?
Surubelnita si bormasina
Vestea a venit ca o bomba, la sedinta de sumar: Emilica trebuie sa faca reportaj dintr-o sala de operatii. Pe moment, am zis ca e o gluma. Bine, bine, zic, una e sa discut cu oameni care au luat bataie si alta e sa vad cum se taie in carne vie, la propriu. Pe masura ce discutia avansa si imaginatia unora o lua razna, mi-am dat seama ca orice protest e inutil. Asta e meseria noastra. Ma uitam disperat la fotoreporter, cautind ajutor la protestul meu, dar pina si el agrea ideea. Parasit, neajutorat, orfan, asa ma simteam. De ce? Pentru ca mi-e frica de doctor, de injectii, de singe si de tot ce tine de acest capitol. Aflind de ce e placuta ultima tigara pentru un condamnat, mi-am luat geanta in spate si am plecat in spital.
Aici, lucru suspect: asistentele, doctorii, toti erau foarte amabili. Ma gindeam la ce-i mai rau. Sa-mi fi pregatit oare doctorii o operatie la care sa lesin din prima? Oare care va fi reactia mea? O sa vomit? O sa ma scoata pe targa afara? Cam la asta ne gindeam, eu si fotoreporterul, in timp o asistenta ne dadea halate si pantaloni, pentru a intra in sala de operatie.
"Victima" noastra era un pacient de vreo 60 de ani, pe care medicii ortopezi Constantin Nanu si Abdalah Abu Alika trebuiau sa-l opereze la picior. In termeni medicali, trebuiau sa efectueze o osteo-sinteza, cu o placa insurubata cu un surub de diastazis. Sala de operatii nu avea nimic desosebit, doar un miros ciudat, aproape placut. Ma rog, asta in masura in care poate sa-ti placa un medicament. Ma simteam si putin mindru, mergind pe hol cu boneta pe cap si cu masca la gura, in timp ce lumea saluta respectuos cu "Sa traiti, dom’ doctor". Apropiindu-ne de sala de operatii, elanul nostru muncitoresc scadea vertiginos, ajungind la nivelul de alarma. Incercam sa fac glume cu fotoreporterul, dar amindoi ne gindeam ca mai bine am pleca acasa, inventind pentru cei din redactie o minciuna.
Grijuliu, doctorul Abdalah se spala pe miini cu un fel de gel, de culoarea singelui. Pacientul a fost asezat pe masa de operatie. O intepatura in vena, un ac si un furtunas. Medicul anestezist Denisia Mereuta a intrat si ea in sala de operatie si lucra la un aparat cu trei furtune, din care unul era prevazut cu o masca. Doctorul Abdalah isi aranja instrumentele: foarfeca, bisturiu, uite si o surubelnita, ba chiar si un aparat care aduce foarte bine cu o bormasina. Un lucru imi atrage atentia: totul este foarte curat. O injectie, doua, trei, si pacientul a adormit.
Balet mecanic
O melodie ritmata razbate de la un radio asezat pe fereastra. Ajutat de doua asistente, doctorul Abdalah intra in piine, pardon in carne. Dezinfecteaza piciorul umflat si face o incizie mica. Un firicel de singe se prelinge pe piele. Doctorul apuca o surubelnita si scoate din piciorul pacientului un surub plin de singe pe care mi-l arata. Simt ca ma prabusesc. Fotoreporterul a transpirat. In operatie intra si doctorul Nanu. Indicatii precise: "Iod", "Da-mi un unu – sase", "Dezinfecteaza". Din picior se vede carnea vie si osul. Doctorii scot o placuta lunga, metalica si o inlocuiesc cu alta. Apoi, doctorul Abdalah apuca aparatul care semana cu o bormasina si da o gaura in os. Un scrisnet asurzitor, ca la raschetatul parchetului, acopera radioul. De data asta, trebuie sa ma prabusesc! Dintr-o trusa metalica, o asistenta scoate un surub. Doctorul il examineaza: "Nu e bun, da-mi unul romanesc, daca nu, unul hexagonal." Inca o data, bormasina. O alta gaura. Un alt scrisnet al metalului care strapunge osul. Iar bormasina. O alta gaura. Acelasi sunet. Se aude din nou radioul. Doctorul Abdalah apuca o surubelnita, aranjeaza placuta de-a lungul osului si o fixeaza cu trei suruburi. Dupa fiecare gest, sterge singele, care curge din abundenta si-l incurca. "Inca mai sinteti in picioare? Ultimul reporter care a filmat lesinase", spune doctorul Nanu. Mi-e cald, dar in rest, e totul bine. Daca mai dureaza, probabil voi lesina. Ma intind curios, pentru ca nu am voie sa trec dincolo de jumatatea mesei chirurgicale, sa vad cum arata osul. Imediat imi pare rau: carne singerie si tesut albicios, in care doctorii scociorasc cu un instrument incirligat.
In loc de epilog, hamburgeri si tigari
Asistentele aduc tot felul de cutii cu suruburi si placute metalice. Fotoreporterul, galben ca ceara, fotografiaza peste tot. Acum, doctorul Nanu coase rana de vreo 20 de centimetri, acoperind placuta si suruburile. Pacientul da semne de trezire. Inca nu e constient. Din camera alaturata au aparut citiva asistenti cu un pat pe care il vor transporta in salon. Doctorul mai impunge o data pielea, trage de firul gros, aproape metalic. Operatia e gata. Totul a durat mai putin de o ora. Se spala pe miini, zimbeste si pleaca. Noi sintem inca in picioare. Ii zimbim si plecam si noi. Va urma, probabil, o alta operatie. Fumez calm o tigara, apoi imi cumpar un hamburger. In timp ce maninc, ma gindesc la un singur lucru: sint oameni pe lumea asta care se nasc medici. (Emilian PAL)