Camasa de forta a poetului

La Dan Giosu pasarea este un simbol multiplu, o cutie magica din care poetul, ca un adevarat prestidigitator, scoate imagini si semnificatii neobisnuite. Bagheta cu care el da semn lucrurilor ascunse sa iasa dinauntrul acestei cutii a Pandorei ia de multe ori tonuri bizare, facand sa apara in fata cititorului obiecte din cele mai neasteptate, nu lipsite totusi de sens.

Cititorul familiarizat prea putin cu un anume limbaj liric vede deodata aparand la orizont sunete si culori a caror semnificatie ii scapa. Ele par a veni de undeva dintr-o limba uitata din copilarie: jocul pur. Spectacolul este destul de fascinant si poetul (ca de altfel si pasarea) se afla la inaltime.

Intr-un poem intitulat frumos Fericirea dintr-o camera unde palpaie focul si ea sta intinsa pe un tolic albastru si cu desene foviste, natura apare animata. Ploaia care se vede prin fereastra are urechi de apa, sensibile la fericirea cuplului din interior. Mugetul vacii poseda si el un organ senzorial, o trompa a lui Eustache ce se ridica peste pajistea presarata cu melci. Verdele ploii face corp comun cu verdele ierbii si cu cochiliile din jur, iar urechea norului suge ca un paianjen toate sunetele ce se inalta spre cer. Poetul e fericit de aceasta priveliste si implora, in genunchi, iubita sa fie partasa la fericirea lui. Iubita contempla un gand interior. Ei nu-i mai spune nimic nici ruga fierbinte a poetului, nici mana sa intinsa spre toamna, nici frunza rosie, ce se desprinde de pe ramuri. Nici urechea norului-paianjen tronand peste peisaj.

Moartea apare aici ca o pasare mare, ascunsa in iarba. Pasarea tine cerul sub aripi.

In alte poezii, pasarea este alba, sta pe crengi albe, oamenii stau si ei catarati in copaci privind nu stiu cum, „nu stiu ce", „marea neliniste care ne e". Pasarea are „pete triunghiulare" si rosii, de boala, sub pene. Ochii ei sunt doua zaruri ce lumineaza genunchii pe care si-a facut un cuib iubirea. Pasarea planeaza peste destinul poetului, aureolandu-i crestetul cu zarurile sale. Zarurile si pasarea sunt simboluri ale mortii.

Peste tot cerul este invadat de pasari: „Dansand in aer albe ceruri / semanau c-un fum venit de sus / pasari mari, tipatoare pasari, / pasari in apus. / / Rece picatura, preafrumoasa mea pasare! / Ochiul meu te tine supus. / Mana mea te cauta, pasare, prabusita-n sus". Am citat din Pasari, una din cele mai frumoase poezii ale volumului. Aici cuvintele sunt stapanite strans, ordonandu-se spre oximoronul din final. Zborul poetului e limpede, simbolurile clare. Este o poezie mai aproape de structura sa, plina de duiosie si dulceata eterica.

Un critic entuziast ar putea sa afirme ca Dan Giosu a introdus pasarea in poezia romaneasca. Lirica noastra a fost strabatuta de pasari cu mult inainte ca poetul Intoarcerii cuvantului sa fi facut primul pas spre literatura. Dar asta nu are importanta. Ceea ce este nou la acest remarcabil poet, plecat de catva timp de pe meleagurile noastre, e faptul ca acest simbol al pasarii este stors de ultimele sale sensuri. Mult timp de acum inainte pasarea care va pluti prin lirica noastra va fi goala pe dinauntru. Intreprinderea lui Dan Giosu mi se pare demna de interes. Pasarea este cand luna, cand peste. Ea aduce din cer tot misterul si-l leapada in palma deschisa a trecatorilor.

Misterul, spune Dan Giosu, este o bila alba. Bila alba este scoasa dinauntrul unei urne, care e in acelasi timp si luna si peste. Pasarea a ars si misterul ei s-a transformat intr-o bila – misterul de sus. Poetul jongleaza cu bila, o arunca in aer, o ascunde in maneca. Din maneca scoate apoi un smoc de iarba in care straluceste un ciob de sticla. Striga spectatorilor din fata sa: „Bucurati-va, fratilor, acesta-i misterul de jos!"

Sangele ingheata si el in forma de pasare, se ridica falfaind greoi din aripi deasupra orasului desenat pe nisip. Care e numele acestui oras? Numele lui poate fi clepsidra, simbol al timpului, poate fi nimicul, poate fi „campul pe care alergi", poate fi urma „lasata pe zidul cetatii de Annd". Sangele falfaie pe cerul de seara, amestecandu-se cu stoluri de pasari.

Pasarile invadeaza orasul. E seara. Cade o ploaie trista, in oras exista un singur stalp, de acest stalp e spanzurat un ostas.

Motivul ostasului e posibil sa-i fi venit poetului dintr-un fapt real, petrecut in urma cu multi an. In toamna lui 1987-88, un militian de la evidenta populatiei, avand probleme sentimentale (nevasta fugita cu altul), si-a agatat cureaua de la pantalonii sai albastri de automatul Ostasului sovietic eliberator, care strajuia Parcul Expozitiei, si s-a spanzurat. In ce scop a facut asta si de ce a ales tocmai aceasta statuie? Cum de-a ajuns in varful ei, statuia masurand aproximativ 8 metri inaltime? Sa se fi folosit de o scara de incendiu? Atunci unde a disparut scara? S-o fi impins el cu piciorul? Ar fi fost gasita jos, la picioarele monumentului. S-o fi furat niste betivi care veneau de la „Vanatorul?" Toate astea raman deocamdata enigme. Probabil ca forte obscure aflate inauntrul lui sau in afara sa l-au suit pana acolo si i-au dat putere de-a face gestul suprem. Chelnerii spun ca era un om cumsecade, vesel la petreceri si cu umor. Ii placea sa piste fetele de fese si sa parafeze sanii cu stampile. Sa revenim, deci, la poezia lui Dan Giosu. Pasarea se opreste pe stilp, priveste in ostas ca intr-o teava de pusca. Pana-n adancul ostasului se uita pasarea si vede acolo un oras. In orasul acela ploua, ploua ca intr-o goarna. Ploaia cade peste singurul stalp din oras. De stalp e legata o teleguta, de care-i spanzurat un ostas. In zori pasarea isi ia zborul de pe stalp, teleguta pleaca si ea. Ostasul ramane singur. Afara-i trist si iti vine, din pricina tristetii, sa mori.

Poezia lui Dan Giosu exceleaza prin culoarea galbena. Din simbolul pasarii, el (poetul) incearca sa stoarca tot ce mai e de stors. Pasarea este stoarsa de sens ca o camasa umeda de apa aflata in tesatura sa: doua maini (de obicei rosii) o apuca de cele doua maneci si o rasucesc in sensuri opuse, pana cand tot ceea ce exista se transforma in contrariul sau. Jos se afla un vas de lut gol (in forma de pasare), in care se scurg picaturile de sens stoarse prin rasucire. Golita de orice semnificatie, pasarea este scuturata de niste brate vanjoase si pusa la uscat pe terasa blocului la un soare galben, torid. Imbibata de caldura, pasarea se usuca de si pe propriul sau dor. Ploaia simte insa pamantul uscat, nisipul arid al pasarii (o clepsidra cu aripi rasturnate) si o imbiba cu alte simboluri. Omul care se imbraca in pasare (Barbatul imbracat in haina de pasare),, cu pieptul gol ca o colivie suprarealista, ciuguleste si el seminte de canepa si transpira din pricina emotiei.

…Pasarea este simbolul desertului launtric. Oazele care populeaza pasarea nu pot salva calatorul de mirajele care-i bantuie constiinta nelinistita. Viziunile se arata la tot pasul. Lucrurile apar de multe ori rasturnate, cu susul in jos. Apa are consistenta nisipului si curgerea ei e inselatoare. Obiectele stau ascunse cu capul in nisip. Poetul le imita, la randu-i, ascunzandu-si capul sub perna. Tonul din grav devine deodata strident. Dan Giosu pare sa nu gaseasca suficient strigat in pieptul sau si smulge strigatele din piepturile altora. Vocea scade; devine cand tipat, cand ras, cand un fel de balbaiala obscura. Pasarea isi desface aripile: galbenul lanului de grau este contrapunctat cu negrul tipetelor sfasietoare. Poetul are un cult deosebit pentru Van Gogh si Beethoven, apeland la sunetele puternice si culorile sfasietoare, amintind de Lan de grau napadit de corbi. Camasa de tipete, ca sa revin la metafora de la care am plecat, se umple de o sudoare grea, de moarte.

Camasa de pasari intinsa pe sarma in bataia vintului falfaie azi ca un steag deasupra orasului, in amintirea unor vremuri demult apuse, ale tineretii noastre ce-a trecut…