Comedia literaturii contemporane

Recent aparut, volumul Portrete fara rama, semnat de Nichita Danilov, aduna eseuri/ tablete/ texte publicistice aparute in presa culturala si in pagina de opinii a „Ziarului de Iasi" (de unde au iesit carti vii, semnate de Al. Calinescu, Mariana Codrut, Codrin Liviu Cutitaru, Val Gheorghiu, Nicolae Turtureanu s.a.m.d.). Autorul nu scrie critica literara, chiar daca are intuitii subtile si evaluari corecte. Intrati in malaxorul imaginatiei sale, persoanele reale, scriitori reprezentativi, devin personaje care s-ar simti foarte bine in orice carte a autorului, de poezie sau mai cu seama de proza. Ceea ce reprezinta punctul forte al „eseurilor" sale este tocmai aceasta evadare dinspre domeniul realitatii catre scenariul fanteziei, cu derapaje controlate catre fantastic ori burlesc. Viata literara devine un spectacol care sta, cel mai adesea, sub semnul carnavalescului. Scriitorii isi conserva identitatea, chipurile nu se deformeaza, dar intra intr-un joc semi-fictional inedit, transformandu-se in masti. Fiecare poarta masca propriului chip. Acest fenomen de „anamorfoza" se petrece intrucat ochiul care observa imprima vietii literare un ritm care nu-i este firesc. In aproape fiecare text, exista un punct de la care simti cum imaginatia o ia inaintea perceptiei pozitiviste si textul se indreapta ferm catre fictiune. Iese, de cele mai multe ori, o nuvela cu personaje decupate din realitate, dar puse in contexte stranii.

Viziunea care domina cel mai adesea portretele este una bonoma, dar care poate capata accente acide; polemica practicata insa de Danilov nu este ostentativa, agresiva, ci invaluita, eleganta chiar. Otrava lucreaza incet, dar sigur, ca arsenicul. Victimele preferate sunt Mircea Cartarescu si Horia Roman Patapievici. Pamfletele care ii incondeiaza sunt scrise foarte bine, dar asta nu le face mai catifelate. Dimpotriva, as spune. Daca se pot aduce obiectii unor texte care nu se vor articole de opinie, ci fantezii epice, eu unul m-as incapatana sa raman convins ca Mircea Cartarescu nu este un scriitor a carui imagine a fost sustinuta prin parghii politice, ci un foarte valoros autor, care a dat carti inegalabile, precum Levantul, Nostalgia si Orbitor. Citita la rece, opera sa rezista, cel putin prin titlurile mai sus pomenite. Ca a starnit invidii, complexe chiar – este o urmare a pretului care se plateste, la noi, cel putin, pentru succes, dar si una a angajamentului sau politic transant. Horia Roman Patapievici ramane, orice am face, un intelectual de rasa, cu carti solide, care a avut, cel putin pentru generatia mea, un rol igienic in sulfurosii ani ’90. Plasarea sa in spectrul politic de dreapta este, la urma urmelor, semnul unei consecvente cu sine. In plus, nu ezit sa cred ca programul pe care, vreme de sapte ani, l-a imprimat ICR-ului este unul dintre cele mai coerente si ca a dus la rezultate remarcabile. Printre acestea, recunoaste si Nichita Danilov, care e, limpede, de partea cealalta a baricadei, echipa de tineri traducatori straini pe care institutia i-a format. In fine, discutiile acestea au impartit lumea intelectuala in doua tabere distincte, nu insist acum asupra ei. Nu am vrut decat sa-mi exprim franc punctul de vedere.

Se citesc cu o mare placere textele care se situeaza la granita dintre memorialistica si fictionalizare. De pilda, cel despre Virgil Mazilescu, care debuteaza cu evocarea figurii boeme a autorului lui Guillaume si se incheie cu relatarea unei scene psihedelice, de iesire din sine (cauzata, daca e sa fim corecti pana la capat, de abuzul etilic). Este unul dintre cele mai frumoase si cuprinzatoare eseuri care s-au scris in ultima vreme despre acest poet nefericit, a carui cota este in continua crestere de la o vreme. De asemenea, un text cu greutate este Cu Nicolae Manolescu pe malurile Senei, care ia ca pretext o intalnire intre scriitori la Paris si se incheie cu un gest simbolic, relatat cu umor contagios. Poetul nu uita sa precizeze si replica sa taioasa la modul in care este tratat in Istoria manolesciana („Va veni curand timpul cand Nicolae Manolescu imi va lustrui bocancii mei de mujic de la Climautii Sucevei, iar Mircea Cartarescu, pe care domnia sa l-a ridicat de atatea ori in slavi, se va apleca sa-mi lege sireturile. Atunci, o parte dintre nedreptatile pe care criticul le-a facut scriitorilor contemporani vor fi razbunate…"), desi precizeaza ca era incitat mai curand de propriul raspuns decat de supararea propriu-zisa pe critic. In cele din urma, intr-un fel de ritual ludic, scriitorul cere binecuvantarea criticului sa arunce in Sena o sticla banala de plastic, pe care a adus-o special de acasa, in care a pus un strop de neant (volumul sau tradus in franceza intitulandu-se Le neant), dar si Caderea lui Mircea Cartarescu. Cererea sa, desi aparent comica, nu este lipsita de ghimpi: „In tripla dumneavoastra calitate de presedinte si de ambasador UNESCO, dar si de profesor, v-as ruga sa ne dati dezlegare sa aruncam neantul in Sena. Vedeti, am precizat, in interior se afla si un text simbolic al lui Mircea…" Jocul acesta este pe jumatate butaforie, pe jumatate serios-polemic. Dar el da pe fata orgoliul justificat al unui scriitor care este constient de valoarea sa. Nichita Danilov nu traduce insa aceasta incredere in sine printr-un orgoliu rigid, ci ii imprima o detenta carnavalesca, jucausa, care, desi amuza, nu ingroapa cu totul discordia.

Memorabile sunt portretele de care se bucura, in carte, Florin Iaru, Matei Visniec, Ion Zubascu, Caius Dobrescu, Nora Iuga, Daniel Banulescu, Mihai Coande, Stefan Manasia, Lucian Dan Teodorovici, Mihail Galatanu, Serban Axinte, Mircea Dinescu, Emil Iordache, Grigore Vieru, Al. Paleologu, Liviu Ioan Stociu, Val Condurache, Ioanid Romanescu, Cezar Ivanescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi si atatia altii. De o teatralitate programatica, cartea lui Nichita Danilov este un spectacol care merita degustat ca atare. Metoda lui Danilov de a descrie realitatea este interesanta: mai intai o infuleca, la fel cum un somn urias hapaie pe nemestecate tot ce-i ajunge sub mustati. Dupa aceea o macereaza, o digera si o elibereaza turnand-o in forme paradoxale. Intre realitate si imaginatie nu mai exista nici o limita, ele comunica firesc, se completeaza fericit. Scriitorii recognoscibili devin, in acest mod, personaje coborate dintr-o mitologie a literaturii. Intre aceste Portrete fara rama si nuvelele din Nevasta lui Hans sau nucleele epice din Ambasadorul invizibil nu este, adesea, nici o deosebire de registru stilistic, de perspectiva narativa. Realitatea se muta in fictiune, iar fictiunea nu face decat sa remodeleze realitatea.