Cum am devenit cetatean de onoare… (II)

S-ar putea spune ca il laud pe primarul din satul meu  intrucat sunt beneficiarul unei distinctii – simbolica, de altfel. Dar trebuie sa va spun ca a primit laude de la autoritati judetene si parlamentare de alt semn politic. Caci, vai!, comuna Dangeni este printre putinele din zona (si din judet) unde, la alegerile locale, „a iesit" un primar pedelist. Mai mult inca, dl. Rotundu (un amanunt: fost ziarist la Botosani) ii reprezinta si pe ceilalti primari, cand e vorba de proiecte comune. Si inca un amanunt: am remarcat civilitatea, chiar amicitia dintre politicieni de diverse culori, faptul ca au ingropat securea razboiului (cel putin pana la alegerile viitoare), conlucrand intru mai binele localitatilor pe care le reprezinta.

Si, Doamne, cate sunt de facut! Dincolo de drumuri si poduri, de canalizare si apa curenta, oamenii vor trebui sa diminueze, cumva, efectele cumplitei secete din aceasta vara (care inca nu s-a incheiat). Calatoria spre Dangeni, prin Stefanesti, a fost ca o calatorie printr-un peisaj sublunar: dealuri aride, campuri parjolite, ape secate. Ca intr-o celebra poezie a lui Labis, „ciuturile scot din fantana namol". In fantana, adanca de vreo 20 de metri, a fratelui meu Costica abia daca se deschide un ochi de apa… Si inca acum e bine. A fost si mai rau. In vara, oamenii… furau apa, cu butoaiele, de la cei avuti, ca sa-si adape animalele. Nutretul, in mod sigur, va fi pe sponci si se va scumpi, in aceasta iarna, dincolo de puterea lor de cumparare. Dupa o viata de 40 de ani, ca tractorist, Costica are o pensie de 600 de lei. Deja se gandeste sa vanda oile, eventual si o vaca, pentru a putea trece iarna ce va sa vina. Cine vrea sa stie cum e „idilica" viata la tara, sa petreaca macar 24 de ore acolo.           

 Dar dincolo de aceste frustrari, dincolo de saracia cu care par a convietui, dincolo de nesfarsite „munci si zile", oamenii locului au nevoie si de momente de destindere, vor sa li se ofere, macar din cand in cand, ceva si pentru bucuria sufletului, chiar pentru bucuria de-a trai. Un cadru cu adevarat sarbatoresc a oferit sala Caminului cultural, pavoazata, aranjata ca la marile gale. Tot asa,  parcul dendrologic de la conacul Mavrocordat, unde  vreo mie de oameni au petrecut un sfarsit de saptamana cu poezie si cantec, cu joc si voie buna…  A mai fost o incercare, in urma cu cativa ani, de a mi se acorda cetatenia de onoare. Dar atunci „s-a pus problema" ca, pe langa inefabilul titlu, trebuie sa mi se dea si ceva „material", o bucata de pamant, un loc de casa, ceva… Si comuna nu are. Foarte bine, am zis eu, nici nu vreau pamant, noi nu mai vrem pamant, ca-n Cosbuc, chiar consatenii mei – deveniti fermieri! – nu mai vor pamant, ca n-au cum si cu ce sa-l lucreze. Eu vreau – le-am transmis atunci „organelor locale de partid si de stat" si am reluat acum – eu vreau doar podul de cale ferata de la Iacobeni, podul dezafectat, care a ruginit, multi ani, pe malul Jijiei, podul copilariei mele:     

O, voi, pierdute trenuri si voi, locomotive, / ducand spre nu stiu unde copilaria mea! / Iesite din tuneluri de timp, ca niste dive / ce vor sa-si retraiasca gloria… // Va urmaresc cum treceti, vuind, pe-ntreaga vale, / a Jijiei splendoare ducand-o in tarii./ Cand voi lansati semnale, si eu lansam semnale- / fluieraturi de paznic copilaresc la vii. // Alt’data, cu urechea pe sinele solare,/ anticipam venirea fantasticului boa / sau ma piteam sub Podul cel Mare, printre fiare, / s-aud cum trece-n goana copilaria mea.// Parca purtam in spate o lume colosala, / ca un Anteu ce tine Pamantu-n Univers / si-mi povesteam, acasa, ispravile, cu fala, / fara sa stiu ca-n orice fata e si-un revers. // Vedeam uimit cum cade, in nopti cu luna plina, / precum o zana buna, din ceruri, cate-o stea / arzand si-apoi topindu-si faptura de lumina – / fara sa stiu c-aceea-i copilaria mea. // O, voi locomotive si trenuri lungi de marfa / si trenuri de persoane, gonind spre undeva – / mai fluturati si-acuma mirifica esarfa, / pe valea unde-i scrisa copilaria mea? // Nu! Vi s-a gasit locul etern in mari muzee / deschise-n aer liber. Precum la dinozauri / va sunt expuse oase-senile, propilee / pentru vetuste imnuri si ofilitii lauri. // Acolo, printre ierburi crescute alandala, / printre araci si-o – far’de stapan – catea, / unde locomotive duc trenuri spre Valhalla, / acolo e expusa copilaria mea.