Cum am devenit iesean (II)

  In cele trei zile, cit durase repartitia la Bucuresti, locuisem la un camin studentesc din Grozavesti. Apoi am fost ejectat, ca si ceilalti colegi, care voiau s-o mai scalde prin Capitala, „intrucit caminele intra in curatenie si reparatii". Am apelat la varianta de rezerva: rudele. Unchiul Gicu, cu apartament in Drumul Taberei, m-a primit bucuros (cel putin asa mi s-a parut): nu ne mai vazusem de cind eu eram copil, iar el venise, odata, la hramul satului. In trei zile, am epuizat toate amintirile, vestile si povestile din sat despre neamuri si cunoscuti. Dupa inca trei zile a inceput sa faca aluzii – doar vad si eu! – ca la el e cam strimt… Ceea ce chiar era adevarat. „Du-te la Margareta!, m-a indemnat unchiul. Mai stai si la ea." Tanti Margareta locuia in alt capat al Bucurestiului, avea „casa pe pamint", o casuta discreta, cocheta, dar plina si zumzaind ca un stup. Sau ca un han. Era vadit ca tanti cam tragea mita de coada, asa ca mi-am onorat gazduirea cu ultimele mele rezerve financiare, bani pe care i-a primit, bucuroasa. Dupa doua saptamini, fiecare dintre parti a considerat ca si-a facut datoria, asa ca ne-am despartit cu imbratisari si pupaturi. (Ingratul de mine, n-am mai vizitat-o niciodata pe tanti…)

La ziar, dupa cum ma asigura protectorul meu ad-hoc, lucrurile erau sub cele mai bune auspicii, doar ca nu publicam si, evident, nu primeam nici un ban. Spunindu-i balada mea de chirias, impresionat, m-a luat cu el acasa, nu mai stiu in ce cartier, ca pentru mine, provincialul, toate erau cam la fel. Am ajuns acolo pe la 5 dupa-amiaza. Apartament confortabil, cu toate dotarile si accesoriile. M-am „prabusit" intr-un fotoliu, frint de oboseala si – trebuie sa recunosc – lihnit de foame: nu mincasem nimic toata ziua. Gazda s-a scuzat si a disparut, poate la bucatarie, mi-am zis eu, optimist. Cind a revenit, a pus pe masa… niste dosare, pe cind eu ma asteptam sa puna ceva, niste farfurii… „Facem o seara de lectura, mi-a spus el, intr-o frenetica agitatie. Stii, si eu scriu, dar proza, nu poezie. Citeste tu mai intii!" „N-am ce sa citesc, m-am scuzat. Doar stiti ca am uitat mapa-n tramvai…" Asa ca a inceput el: o povestire, o schita; o povestire, o schita… Sau invers. Dupa vreo ora, intr-un moment de respiro, s-a batut cu palma peste frunte: „Vai, dragul meu, dar nu te-am servit c-o cafea! Bei cafea?" As fi baut si as fi mincat orice, dar ma jenam sa marturisesc. „Uite, cit eu fac cafeaua, citeste asta…" – si mi-a pus in brate un text. Parca era foc continuu sau un iminent sfirsit al lumii: lectura nu trebuia sa inceteze nici o clipa. Cind s-a intors cu cafelele, m-a chestionat: „Ei, cum ti se pare?!" „Interesant. Parca e mai interesanta decit altele…" Nu citisem nici un rind, cit a lipsit, ma uitasem prin camera, daca n-as putea rontai ceva: un brat de fotoliu? florile dintr-o vaza? foile, zecile de foi de pe masa? Oare cerneala tipografica face bine la stomac?, ma intrebam, ca un purtator de ulcer duodenal ce eram. „Stai sa vezi! Partea interesanta abia acum urmeaza…"

Si a urmat: pagina dupa pagina, schita dupa povestire, un fragmentel de roman, un bruion de poezie („ca, de! noi nu sintem poeti…"), toate se rostogoleau, in cresteri si descresteri de voce, in strigate de lupta sau in soapte indragostite, dupa cum actiunea o cerea. Adormeam si ma trezeam, in aceasta alternanta, care ma legana si ma zguduia ca un vapor pe o mare dementa. 

Pe la zece seara s-a auzit cheia-n usa. „A venit nevasta-mea!", s-a alertat cititorul. Am facut cunostinta cu doamna, incercind sa-mi tin ochii deschisi. Doamna m-a „fotografiat" la minut: „Costi draga, dar ati mincat, l-ai servit cu ceva pe domnu’?" „Nu, draga mea. Ce, mincare ne trebuia noua?! Am facut cenaclu…" „Nici n-a fost nevoie, stimata doamna – am intervenit eu -, a fost o seara minunata de lectura…"

Peste doar citeva minute, doamna ne-a pus in fata cite o farfurie cu ochiuri cu brinza. Au fost cele mai bune si cele mai greu platite ochiuri cu brinza din viata mea.

A doua zi am primit, de la ziar, o deplasare de o saptamina in citeva judete din Moldova, pentru „o suita de reportaje". Ajuns in Iasi, primul lucru pe care l-am facut a fost sa pun biletele de tren intr-un plic si sa-l expediez la redactie.

Din clipa aceea am devenit iesean.