Dan Puric

Am o amintire cu Dan Puric si Carmen Ungureanu. Eram, in iunie 1999 cred, la Botosani. Cu scriitorii ieseni, la Zilele Eminescu. Era noapte, pe la zece, in vreme ce, sub obladuirea paternalistului Cassian Maria Spirodon, si insufletiti de neuitatul Emil Iordache si de prietenul Dragos Cojocaru, zaboveam la terasa hotelului in sporovaieli de breasla. La un moment dat, dincolo de pilpiitorul nimb bahic al vorbariei noastre, pe o alee in noapte, i-am recunoscut pe Dan Puric si pe Carmen Ungureanu plimbindu-se tacuti. Sau asa mi s-a parut mie, ca erau tacuti. Nimic, in afara de imaginea siluetei lor elegante, cu mers de balerini, nu ajungea pina la mine. Ii vazusem deja in Toujours l’amour si ma indragostisem de Carmen Ungureanu. Atunci insa, la Botosani, m-am indragostit de amindoi. M-am indragostit de tacerea lor.

De atunci si pina acum, nu am mai putut sa trec niciodata peste tacerea lui Dan Puric. Intr-o lume in care cuvintul e compromis, in care exista o inflatie discursiva, Dan Puric face arta tacind. O ia, cum ar veni, de la inceput, de la tacerea originara. In fata tacerii lui Dan Puric nu mai poti minti. Si din tacerea lui de artist izvoraste si cuvintul lui (adunat acum in cartea Cine suntem, Editura Platytera, 2008) onest si profund.

Citindu-i cartea, nu-mi vine sa dau citate. Dan Puric are o uluitoare capacitate a formularii, e viu, e sarcastic, e liric, e miscator. Dar nu-mi vine sa-l citez. Nu-mi vine sa scriu despre Dan Puric. Imi vine sa scriu cu Dan Puric. Ceea ce a reusit Dan Puric, prin cuvintul sau inradacinat intr-o tacere care nu ne lasa sa uitam de rostul isihiei, e sa ne redea sensul comuniunii. Tacerea sa ritmica, de artist, se regaseste in bataia de inima a cuvintului sau, care devine astfel marturisire. Pe scena, Dan Puric e singur. E o "mogildeata", dupa cum scria Sorin Lavric. Si totusi, pare mare. De ce? Pentru ca se misca in zarea adevarului, pentru ca se misca inspre luminq, si atunci silueta lui se proiecteaza, in sufletele noastre, ca nimb, transfigurata. Potcovit cu obisnuitele nouazeci si noua de oca la picior, ca toti ceilalti romani ai "tranzitiei", acest Puric sare pina la cer, incercind sa ne traga dupa el in basm.

Stiu ca sint multi care nu privesc cu ochi buni marturisirea lui Dan Puric. Care spun ca el doar stirneste, dar nu organizeaza, nu construieste. E ca si cum ai spune ca Dan Puric doar ne dovedeste ca sintem vii, nimic altceva. Doar ne resusciteaza, nu ne da apoi si o pensie. Intr-o Romanie a institutiilor, partidelor si elitelor toxice, care ucid, cuvintul lui Dan Puric invie. Problema nu e ca el nu construieste – prin arta, prin scoala pe actorie pe care o are, prin conferinte, reviste si carti, construieste -, ci ca toti cei care detin resursele de a construi nu vor sa construiasca cu oameni vii. Vor sa construiasca doar cu morti-vii. Dan Puric ne arata, inca o data, a cita oara dupa 1989, dupa Piata Universitatii, dupa marea renastere duhovniceasca a Romaniei, ce ar putea fi Romania. Si "elitele" intorc capul, facindu-se ca nu vad. Si continua sa vorbeasca. Dar tocmai aici e marea lor problema. Ca la vorbele lui Dan Puric au raspuns. Dar la tacerile lui, nu. Pentru ca tacerea lui nu e misterioasa, ci tainica, nu ne indeama sa-l descifram pe Dan Puric, ci sa cautam dincolo de lumea aceasta. Tacerea lui Dan Puric nu e centrata pe el, nu e o poza, ci o fereastra. O transparenta. Un mod de a decupa un ochi de lumina, pe scena sau in vietile noastre.