Deveniri

Prima mea poezie a fost agatata c-un bold la Gazeta de Perete de pe holul scolii elementare Iacobeni (de Botosani), unde aveam favoarea de a ma instrui. Poezeaua era o pastisa dupa Alecsandri si Cosbuc – lectura obligatorie de la acea virsta -, dar ce conta, daca te lauda invatatoarea si te citeau toti elevii, indeosebi cei din clasele mari! Cam tot pe-atunci (eram prin clasa a III-a sau a IV-a) am dobindit calitatea de pionier, o calitate ce aproape o surclasa pe cea de poiet. Mindru nevoie-mare, evoluam spre casa, cu cravata rosie fluturind in vint si (imi imaginam) in admiratia celor cu care ma intilneam. Dar un vecin, unul „de-a lui Sararu", care statea mai toata ziulica la gard, ca sa nu-i scape nimic din dinamica ulitei, mi-a trintit mucii-n fasole: „Ci, uai, t-o pus si tie zgarda?!" Am ajuns acasa cu ochii in lacrimi. Tata, ca sa ma consoleze, a promis c-o sa-l aranjeze el pe „pezevenghiul acela"…

Am trecut  prin imprejurari si mai grele… De-a lungul vietii mi-am schimbat de mai multe ori conditia, am dobindit o noua calitate. Sau un nou defect: calitatea sau defectul de sot; calitatea sau defectul de tata; calitatea sau defectul de bunic. Intrebat fiind care este cea mai importanta opera a lui, Alexandre Dumas-tatal ar fi raspuns: „Cea mai importanta opera a mea este Alexandre-fiul". Si eu zic ca cea mai importanta opera a mea este fiul meu Dragos si, prin consecinta, nepotii Vlad si Ioana. Cind am devenit tata, ce puteam sa fac, ca orice barbat responsabil? M-am imbatat. Si asta intrucit nu speram sa ajung… tata. Cu atit mai mult, nu speram sa ajung bunic. Cind, in urma cu 5 ani jumate, am acces si la aceasta noua calitate, derutat, am intrebat-o pe nora mea: „Si eu ce fac acum?!" „Ce sa faceti?!, mi-a raspuns dumneaei. Scrieti poezii pentru copii si alte nazdravanii…" N-am prea scris poezii pentru copii, dar diverse nazdravanii am scris – si am si facut.

In genere, devenirea mea, in viata si in literatura, s-a produs cu oarecare intirziere si a fost intimpinata, chiar de mine insumi, cu uimire si neincredere. Oare eu sint acela caruia i s-a agatat cu un bold, prima poezie, la gazeta de perete a scolii din Iacobeni?, ma intrebam, cind s-a petrecut evenimentul. Si tot asa am intimpinat si celelalte aparitii. Prima carte – Punctul de sprijin – mi-a aparut in 1971, cind implineam 30 de ani. E limpede ca n-am fost un precoce si cu atit mai putin un industrios. A doua, Nocturne, din 1975 – incununata cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi – as putea spune ca e o schita de portret al celui care voi deveni. La a treia, din 1979, deja am fost fixat, cu o mina sigura, de catre criticul Liviu Leonte, „intre gravitate si ironie", formula pe care mi-am asumat-o si pe care am incercat sa n-o contrazic. Vorba vine.

Desi imi propusesem sa ies… de sub tipar odata la patru ani, deja cu a patra carte (Poezie deschisa, 1984) maream intervalul la cinci ani, pentru ca urmatoarea (Ascunsa rana, 1996) sa-mi apara abia dupa 12 ani. Au mai trecut inca sase ani pina la Poezii din secolul trecut (2002) si alti patru pina la Atita verde peste cerul alb (2006). „Va uita lumea, domn’ Turtureanu", mi-a spus un mai tinar confrate.

Nu stiu daca lumea ma uita, caci in acesti ultimi 21 de ani am fost mai prezent ca niciodata, avind, fara indoiala, ritmul meu lent, chiar indolent si, probabil, enervant. In totul, am publicat vreo 200 de poezii, chiar daca am scris mai multe. O poeta poloneza, Szymborska, a publicat, pina la vreo 90 de anisori, doar 250 de poezii si, in urma cu citiva ani, a primit Premiul Nobel. Eu, cu 200 de poezii, evident ca n-am putut accede decit la acest recent si onorant Opera Omnia, in care intra, in afara faptelor mele barbatesti, amintite mai inainte, inca vreo 2000 de pagini de publicistica si cele vreo 200 de pagini ale romanului epistolar – sau ale epistolelor romantate – Dubla cetatenie. Mai intra aici, probabil, si o copila-minune, Cronica numita, pe care am slujit-o vreo 27 de ani si pe care, dupa ce s-a pierdut prin lumea literara, am recuperat-o, am spalat-o de pacate si, desi era / este veche, am lansat-o ca (si) noua.

Am crescut sub influenta lui Labis si a „poetilor vremii", dar examenul de maturitate l-am dat cu Geo Dumitrescu, cu Doinas, cu Caraion, cu Stelaru, cu Tonegaru, care au inceput a fi (re)publicati in vremea studentiei mele. Fata de liricoidul inca adolescent, ce eram, treptat mi-am descoperit – s-a trezit, probabil – nervul ludic, un anumit mod de-a da cu tifla. Ma vindecam astfel si de complexele care ma bintuisera si-mi luam existenta, asa-zicind, pe cont propriu. De fapt, de complexele fizice m-am vindecat in acea scoala speciala de la Cimpulung, unde erau oameni (adolescenti, tineri, maturi) cu adevarat suferinzi, dar cu un tonus care facea de rusine neputintele-mi proprii. Nu mai insist, aceasta experenta-limita este reconstituita, pe larg, in Capat de linie / Exercitii de neuitare.

In studentie, aveam o rubrica permanenta de parodii in „Amfiteatru", ii parodiam pe cei la scoala carora ma (re)formam (Doinas, Geo, Caraion), dar si pe colegii de generatie, unii dintre ei deja stralucitori (Blandiana, Buzea, Paunescu, Pitut). In aceasta… concurenta, la un colocviu al cenaclurilor studentesti, de la Sinaia, am primit premiul al III-lea, ceea ce echivala cu marele premiu… La Iasi, publicam sporadic, in „Iasul literar" – unica revista existenta pe-atunci – si, consecvent, ca in copilarie, la Gazeta de Perete a… Casei Studentilor, unde forjasem (impreuna cu Aurel Bruma, Aura Musat si Dan Rotaru) un cvartet liric care se dadea, lunar, in spectacol… Premonitoriu, primul grupaj semnificativ de versuri, mi-a aparut, in aprilie 1966, in „Cronica", abia aparuta si ea de citeva luni, revista de care voi fi legat, despartit si iarasi legat… Grupajul a fost remarcat de Stefan Aug. Doinas, in „Gazeta literara" (text reprodus, mai apoi, in volumul Lampa lui Diogene) si de Ion Caraion, in „Lupta de clasa". Doinas, folosind exemplul meu si al altor tineri poeti, teoretiza ceea ce i se parea lui a fi „situatia poetica", altfel spus, epicizarea lirica a unor stari-limita, un scenariu pe care si el il inchipuise in „Mistretul cu colti de argint", de exemplu. In ceea ce-l priveste pe Caraion, eram incintat de comentariu, dar siderat de revista in care aparuse. „Dar de ce in «Lupta de clasa»?", l-am intrebat, intr-o scrisoare imprudenta. „Dar de ce nu?" mi-a raspuns, sec. Nu stiam, la vremea aceea, ca poetul – care se va duela cu „crinii" poeziei – facuse inchisoare la greu, iar acum era in curs de „reabilitare", permitindu-i-se sa publice doar in anumite reviste. Mult mai tirziu (prin anii ’80), la o conferinta a scriitorilor, avea sa-mi explice, prudent, ce si cum… si mult mai tirziu aveam sa aflu ca intempestivul demolator de „mituri" literare a fost (si) informator…

Cind, anul trecut, mi-a aparut volumul Capat de linie, mai multi amici m-au amendat pentru acest titlu fatalist, fara speranta. Tot asa mi s-a intimplat cind am publicat Jurnal post-mortem, pe care eu insumi n-am crezut ca sint in stare sa-l scriu si, mai apoi, nu-mi venea a crede ca eu sint autorul. Mi s-a parut, de fiecare data, ca acestea sint ultimele mele zvicniri, ultimele marturisiri, ca, dupa asta, ma pot replia acolo unde nu-i intristare, nici suspin. Daca muream atunci, in 2003, sa fiu alaturi de cea care mi-a fost, deopotriva, iubita, sotie si muza, as fi murit impacat. Dar fiinta umana are miraculoase cai si resorturi de supra/vietuire. Cioran, mi se pare, spunea ca nimeni n-a murit de suferinta altuia. Suferinta, ca si bucuria, te duc intr-o stare limita, greu suportabila. Le traiesc pe amindoua in aceste momente. Si, conform algoritmului, este de presupus ca le voi supravietui.