Disperarile Feliciei

Reusesc foarte rar sa urmaresc un film romanesc de la cap la coada, chiar atunci cind e vorba despre cele premiate si laudate de experti internationali. Am mereu impresia ca regizorii nostri nu vor sa inteleaga un lucru elementar: cinematografia ramine o arta in sine, cu regulile ei foarte clare de desfasurare, indiferent daca ele sint sau nu mai "superficiale" decit regulile altor arte, precum literatura, pictura si muzica. Creatorii de film autohtoni – intr-o majoritate destul de semnificativa – cauta adesea in pelicula subtilitati si simbolistici improprii specificului camerei de luat vederi. Multi devin, de aceea, usor inadecvati. Nu par sa inteleaga faptul ca, punindu-se in fata unui ecran, spectatorul asteapta sa vizioneze un film, nu o nuvela ori un poem. Daca si-ar dori alte experimente artistice, ar citi o carte, ar contempla un tablou, ar asculta un fragment muzical. Observatia poate fi extinsa la nivelul intregii cinematografii europene – prea "intelectuala" pentru "genul" si formula "estetica" pe care le ilustreaza. In sfirsit, sa zicem doar ca se vede de la o posta ca americanii au dat stralucire artei cinematografice (prin ceea ce implica ea in mod real). Se potriveste perfect spiritului lor liber, lipsit de prejudecati.

Totusi, exceptii exista. M-am confruntat cu una dintre ele zilele trecute. Ma refer la filmul (coproductie europeana din 2009) regizat (si scenariat) de Razvan Radulescu si Melissa de Raaf – Felicia, inainte de toate. Este un film absolut remarcabil, trebuie sa o spun de la inceput, fara urma de artificialitate artistica si cu un joc excelent al actorilor (in frunte cu titulara Ozana Oancea), lipsit el insusi de teatralitatea fada catre care "monstrii sacri" ai scenelor noastre sint puternic inclinati. Subiectul cucereste prin aparenta lui simplitate. O femeie de 40 de ani, emigrata de ani buni in Olanda (cu copil si un fost sot acolo), isi viziteaza, scurt, familia bucuresteana. La intoarcere, condusa de mama ei, ajunge prea tirziu pentru a mai fi acceptata la check in si pierde avionul. Segmentul de rezistenta al peliculei il constituie deruta personajelor la Otopeni. Pe de o parte, Felicia ar pleca aproape in orice conditii (o asteapta copilul in Olanda), pe de alta, mama ar dori sa o mai retina putin la Bucuresti. Contrariata de suma enorma (peste o mie de euro) pe care ar trebui sa o plateasca daca ar accepta un nou bilet (business class) la cursa de seara, Felicia se lasa convinsa (desi cu inima strinsa) sa mai ramina o zi.

Exuberanta, mama are deja strategia reintoarcerii bine definita in minte: "va scoate puiul din congelator", il va anunta pe Papa (ramas acasa, datorita recentei operatii de cancer de pancreas) si o va chema la masa si pe Iulia (sora din Bucuresti a Feliciei – "realizata" in Romania). De altfel, cele doua o suna chiar pe Iulia pentru a veni sa le ia, cu masina, de la aeroport. Daca pina acum tensiunile dintre mama si fiica erau doar intuite (Felicia nu poate suporta conventionalismele parintilor ei, retardul istoric in care se complac – inca traiesc, mental, inainte de 1989 -, excesul lor de afectivitate si rabufneste frecvent, punindu-i la punct), in intervalul asteptarii Iuliei, un antagonism cultural se creioneaza plenar. El reprezinta miza valorica a filmului si asupra lui merita sa comentam. Felicia resimte legatura cu Romania (prin familie) ca pe o povara fatidica, de care nu poate scapa si care o impiedica sa fie/sa devina olandeza pina la capat (in pofida integrarii sale profesionale si sociale in civilizatia de adoptie). Nu mai poate suporta observatiile parintilor, grija lor ridicola, vizitele acasa, mesele absurd de imbelsugate de aici, comparatia cu sora "realizata" s.a.m.d. Pe scurt, refuza sa mai fie copilul ratacit (emigrat) si neimplinit.

Spune, la un moment dat, plingind, o fraza de mare incarcatura psihologica, la care mama nu are vreun raspuns: "De ce sa mai faci copii, daca nu poti sa-i sustii si sa-i directionezi mai apoi in viata?". Iulia si sotul sau apar, oportun, si le iau pe cele doua acasa. Ultimul cadru din film ni-l prezinta pe Papa (slab si amarit) deschizind usa apartamentului. Toti intra voiosi, mai putin Felicia, care raspunde la telefon si intirzie pe coridorul blocului. Vorbeste, in olandeza, cu fiul ei Marc (exasperat, se pare, de intirzierea mamei cu inca o zi). Acest cadru este absolut extraordinar. Absorbita de dialog, Felicia nu baga de seama ca batrinul bolnav a ramas in usa, asteptind, desi nu intelege o iota din ce spune fiica lui acolo. Intr-un tirziu, observind prelungirea conversatiei cu Marc si slabit de efort, el se retrage, lasind insa usa deschisa in urma sa. Nu cunosc nici o alta imagine artistica – din spatiul intelectual romanesc – care sa sugereze mai bine, la ora actuala, scindarea mentalitara pe care o traim. S-au creat, in ultimele decenii, doua culturi, doua Romanii, care isi reteaza, treptat, puntile de comunicare si interactiune. Le-am putea numi "cultura abandonatului batrin" si "cultura emigratului tinar". Fiecare dintre ele se lupta cu fantasmele, frustrarile, nefericirile si asteptarile proprii, insa aceste fantasme, frustrari, nefericiri si asteptari sint din ce in ce mai diferite, pierzindu-si, zilnic, putinele puncte de rezonanta.

Acuzatia cumplita adusa de Felicia mamei (de ce sa faci copii, daca nu-i poti sustine ulterior?) devine, prin iradiere, acuzatia unei intregi generatii (a faimosilor "decretei") supuse ostracizarii socio-economice si impinse apoi la exil. Cum poate o societate sa dezvolte complexul obsesional al natalitatii, cind ea se intemeiaza – in extenso – pe dispretul si ridiculizarea vietii umane in ansamblul sau, cind ea isi idolatrizeaza, pervers, disfunctionalitatea si disolutia? O intrebare teribila, lipsita, desigur, de raspuns, cu atit mai mult cu cit noi nu cautam, sa recunoastem, niciodata raspunsul, dilema si suspensia meditativa fiind mediul nostru propice de fiintare. Induiosator totusi, coplesitor chiar, din punct de vedere emotional, ramine faptul ca acest fiu "dorit cu ardoare", desi, paradoxal, "alungat" in lume sa-si gaseasca rostul are in spatele lui o usa deschisa. Probabil singura pe care poate intra, cu adevarat, nestingherit. Si la care poate reveni oricind.