Doua feluri de a muri

Capitalismul este o forma de viata. El imprumuta asadar de la viata splendoarea si imperfectiunea, pentru ca viata insasi e splendida si imperfecta. Ne putem face foarte usor o idee despre splendoarea capitalismului daca pornim, de exemplu, intr-o calatorie cu metroul. Vreau sa spun, daca avem privilegiul sa putem calatori cu metroul la ore in care acesta nu este supraaglomerat, astfel incat pasiunea contemplativa sa nu se stinga sub presiunea incercarilor de a-ti mentine echilibrul adoptand posturi specifice doar gymnosofistilor indieni.

Ce observam asadar daca avem privilegiul unor astfel de calatorii si daca placerea de a ne contempla semenii e inca vie in noi? Vom observa, bunaoara, ca foarte rar se intampla sa intalnim in acelasi vagon doi oameni care sa poarte perechi identice de incaltaminte. Aceasta simpla observatie ar trebui sa fie suficienta pentru a demonstra falsitatea tezei potrivit careia capitalismul masifica individul.

O banala calatorie cu metroul ne face sa intalnim oameni cu gusturi diferite, cu venituri diferite, dar care toti, fara exceptie, sunt incaltati in asa fel incat unicitatea propriei fiinte si a propriei biografii se regaseste fidel in sandalele, in pantofii sau in papucii pe care ii poarta si care difera aproape intotdeauna de incaltarile celorlalti calatori. Iata cel mai puternic manifest impotriva uniformitatii! Iata cum, intr-un mod cu totul neasteptat, productia de masa – orientata catre piata – permite fiecarui individ sa isi exprime unicitatea, sa exploreze propriile sale carari, nebatatorite de nimeni altcineva inaintea lui. O continuare a spectacolului naturii, cu risipa exuberanta de specii, de cai prin care viata se implineste.

Cat despre imperfectiuni, le cunoastem prea bine. Ne putem, bunaoara, abona la serviciile unei companii de telefonie in asa fel incat, conform contractului, nu ne mai putem dezabona fara sa platim daune cinstitei companii decat intr-o anumita zi din an – numita, cu ironie involuntara, „zi aniversara". Sau ne putem urca intr-un taxi care afiseaza, cu cifre de-o schioapa, tariful de noapte (incalcand astfel flagrant legea taximetriei), in timp ce tariful zis „de zi" este obscen de mare (si scris undeva cu litere foarte mici). La fel ca in natura, si in ordinea capitalista exista spurcaciuni dezgustatoare, exista pradatori, dupa cum exista si tentative esuate de prada – si, din nefericire, si tentative esuate de a te apara de pradatori.

Capitalismul, repet, este o forma de viata. E atat splendid, exuberant, mustind de creativitate, cat si imperfect in detaliile sale si in practica de zi cu zi. Traim in ordinea capitalista ca intr-o ordine a viului – si tot astfel si murim.

Exista, la drept vorbind, doua feluri de a muri si de a produce moarte in jurul nostru, atunci cand ne referim la capitalism. Unul dintre ele consta in afirmarea dogmatica, exclusiv pozitiva a capitalismului. Exista splendoare, dar nu exista imperfectiuni – aceasta este teza fundamentala a celor care sustin cu rigiditate ordinea pietei libere si a productiei de masa. Consider morbida aceasta teza – iar rigiditatea celor care o sustin cu frenezie sectara imi pare mult prea asemanatoare cu rigor mortis pentru a-mi fi pe plac.

Viata este imperfecta, si la fel si ordinea vietii umane pe care o numim „capitalism". Viata este imperfecta pana intr-acolo incat disparitia imperfectiunilor inseamna disparitia vietii. La un moment dat, cativa esteti au incercat sa compuna chipul uman perfect. Au ales pentru asta ochii perfecti, sprancenele perfecte, nasul perfect, gura perfecta si asa mai departe si le-au asamblat intr-un portret. Rezultatul a fost de o uratenie infricosatoare – un chip care nu exprima viata in niciun fel.

Imperfectiunea este o trasatura fundamentala a viului. Ea face posibila reactia, schimbarea, cautarea, explorarea. In absenta imperfectiunii, exuberanta, creativitatea, spontaneitatea, curajul antreprenorial si toate celelalte nu mai au cum si pentru ce sa existe.

Celalalt fel de a muri il reprezinta blocarea incrancenata in imperfectiune. Pentru adversarii capitalismului, totul in cazul lui e suspect, e urat, e vulgar, e imperfect. Prin urmare, purtatorul imperfectiunii trebuie distrus. Apologetii radicali ai capitalismului, ca si adversarii acestei ordini au, surprinzator, ceva in comun: ambele tabere tradeaza o ura fata de viata, sau cel putin o frica de viata care ii ingheata in visul lor.

Unii, aidoma indragostitilor adolescenti, refuza sa vada vreo scadere in obiectul iubirii lor. Cei care se plang de anumite consecinte locale, de detaliu ale capitalismului, ar face mai bine sa taca – oricum nu vor fi auziti. Ceilalti vad in capitalism doar exploatare, alienare, lacomie criminala sau, dupa caz, moartea lui Dumnezeu. Sa ii lasam pe toti acesti morti sa isi ingroape mortii lor. Intre ei si frumusetea vie e o genune de netrecut.