Dreptul ingredientului

Ce sa zic? Tentatia fireasca si greu de reprimat, in clipa asta, e sa-mi umplu boxa cu semne de exclamare: otova si de la un capat la altul, ca mod – buf, desigur – de a figura stupefactia. Pentru ca este pur si simplu incredibil ceea ce ni s-a intimplat saptamina trecuta: mediatizarea in draci, isterica, furibunda, dincolo de orice limite ale rezonabilului, cu o inconstienta care a frizat voios grotescul si dementa, a unei platitudini desavirsite, de un fad ce-ti taie respiratia si capacitatea de procesare.

Ma refer, desigur, la cazul Pavel Turcu, paznicul de la Ungheni, care s-a avintat intru preselectia la Eurovision. Un caz, vai, mult prea simptomatic pentru starea mentalitatii de dincoace de Prut, dar mai ales pentru conditia inconstienttului nostru colectiv. Caci "Imnul Eurovizion" e, de departe si doar concesiv metaforic, un spot aruncat in hrubele unei identitati despre care afla-se ca nu stiam prea mare lucru, macar ca si vladica, si opinca – via entelectualii doldora de masterate si stagii, dedulciti cu autorlicul prin reviste de specialitate, bloguri si chiar carti – isi pot da fara pic de trac cu parerea despre specificul national si au volubile idei cu privire la fondul nostru etno-psihologic. Adica mai avem ceva zone virgine, demne de atentia etno-psihologiei, de nu cumva, Doamne, iarta, si a psihiatrilor din solda…

Este, fireste, un pariu tentant sa explici cum ajunge un lucru de nimic sa aiba, la un moment dat, priza asupra unui public din ce in ce mai numeros si care sint (sau care ar putea sa fie) mecanismele producatoare de celebritate instant, in rasparul traditiei si al bunului-gust, ba chiar in batjocura valorilor consacrate. Am citit, cred, cam toata poliloghia postata pe Net cu aceasta ocazie, dar  nici ideea ca cel in chestie ar fi, vezi, mata, "autentic", cum ne asigura vehement un filozof indigen in pagina sa personala, nici panseul ca Eurovision-ul nu ar fi mai breaz, ca suma de exigente si criterii de selectie, nu dezleaga misterul (inca nu pun ghilimele!) fulminantei ascensiuni. Autenticitatea e un concept destul de lax, cu o larga aplicabilitate demagogica, si a-l manevra, mai ales in astfel de cazuri, ca argument estetic e o mica mare minarie promotionala: sa ne intelegem, domnu’ impresar.  Restul revistei il facem pe urma.

Infinit mai ingenios in aceasta ordine (si superior ironic) este Vasile Ernu, care isi trage ideile din Groys si Derrida si pune tambalaul din spatiul nostru internautic intr-o serie de notiuni infricosate. Rezum pe sarite (textul e pe blogul scriitorului si merita parcurs cu toata atentia), amuzat sa descopar ca si azi desteptii se arunca in balta sa scoata piatra aruncata de nebun. Turcu al nostru e, deci, bun exclusiv ca pretext de interogatie: mai exista cultura elitista si cultura de masa? Nu este, oare, totul "o simpla iluzie"? Da, dupa Groys, deoarece intreaga cultura (si cea "inalta", si cea "joasa") functioneaza conform acelorasi reguli: "este individualizata si comercializata". Un anume raport de rivalitate se pastreaza, totusi, de vreme ce, la un pol, avem arhiva culturala, iar la altul, lumea profana. Prima, daca inteleg bine, este locul de omologare a valorilor, spatiul unde talentul e consfintit si rasplatit cu redemptiune, cealalta e tarimul bovaric, sfisiat de instinctele afirmarii si de dorinta de a-si adjudeca o posteritate. "Orice autor, zice aici Groys, face un troc elementar intre profan si cultural, el schimba existenta sa profana pentru un loc in arhiva culturala".

Ei, bine, cum circumscriem aceasta teorie "imnului" cu bucluc? Cum inghesuim, in aceeasi ecuatie a psihologiei culturale, linga Turcu, reade-made-ul lui Duchamp si emanciparea obiectului de semnificatie? Raspunsul freamata undeva, la poarta subliminalului…

Sau poate, totusi, marsam, gospodareste, pe varianta frusta  (drept ca nu asa de spectaculoasa), inversind formula lui Lapuseanul: multi, da’… prosti? Pentru ca si aculturalul are dreptul s-o faca, macar de Eurovision, pe ingredientul entuziasmului popular…