Festivalul de la Iasi

Festivalul de la Iasi are de crescut. Am auzit amintiri despre primele editii ale TIFF-ului din Cluj, cum ca ar fi fost slabut; prima mea editie a fost acum trei ani, cind el implinea deja sase. Nici o legatura atunci intre trecutul dezaprobat si realitatea pe care o vedeam: TIFF-ul crescuse dincolo de inceputuri.

Intre realizatorii de film se vorbeste mult despre productie. Cind se intilnesc doi regizori dupa filmare, isi povestesc cit de greu a fost in locatie, cum cutare membru al echipei nu si-a facut treaba, in ce fel nu au ajuns banii pentru pelicula sau lumini; catering-ul a fost prea prajit sau prea uscat, noroc cu morcovii feliati din paharele de plastic, energie rosiatica, vitamine. La sesiunea de intrebari si raspunsuri de dupa avanpremiera, nici un cuvint despre toate acestea. Filmul poate satisface in mai multe grade de termometru, echivalente caldurii din sala care se propaga de la un spectator la altul, facindu-i pe unii sa iasa de frig, pe altii sa inghete stoici. Sau, cum a fost la proiectia lung-metrajului romanesc Buna, ce faci de la IIFF, sa aplaude cinci minute in fata ecranului si inca cinci pe realizatorii adusi in fata, lipsiti de cuvinte; ce sa mai spui, cind 200 de oameni aplauda in fata ta si nu se opresc, decit „asta e, asta e filmul pe care l-am facut".

Functia de comentariu, de feedback negativ e putin benefica actantilor. Cind faci ceva prost, ar trebui sa simti asta din energia pe care o primesti inapoi, inaintea comentariilor care ingroapa dincolo de re-actiune. Iau ca etalon, din nou, cel mai reusit moment de la IIFF, Buna, ce faci. Faptul ca oamenii comenteaza, ca sint suparati, vindicativi (cuvint din comedia lui Alexandru Maftei) inseamna ca oamenilor le pasa si vor reveni anul urmator, avizi sa-si confirme proasta parere; IIFF ar trebuie sa-mi confirme si mie, poate un idiot in sens dostoievskian, ca va insela aceste asteptari.  

Import-export e facut in 2008 de Ulrich Seidl. Un tinar austriac din „clasa muncitoare" ajunge sa treaca granite pina in Ucraina, cautindu-si norocul in munca departe de tarimul fagaduit al Vestului; in paralel, o tinara din Ucraina nu reuseste sa-si cistige existenta ca infirmiera si model de video-chat erotic; pleaca in Austria, unde meseria ei de sora medicala nu-i aduce decit respectul cuvenit unei femei de serviciu.  Initiatorii festivalului de la Iasi nu au radacini iesene, pentru ei nu e vorba de re-posedarea emotionala a unui tarim pierdut. Locuitorii tarimului au insa nevoie de extra-terestri, iar posedarea infirma descarca nervi in public.

Ce-am facut cind s-a decalat o proiectie, cind am iesit pentru ca filmul nu era subtitrat sau nu se auzea, nu se vedea? Cind se auzea prea tare si strigam „mai incet, sa vina cineva sa-l dea mai incet!". Am facut ceva misto sau ne-am formulat critica in cap cit mai expresiv si am varsat-o pe primul om indeajuns de deschis incit sa se reumple cu vibratii negative?       

„Avem o veste foarte buna: de astazi Cinema Victoria este incalzit. Va asteptam la…". Zilele si, mai extrem, noptile astea, lumea sta la coada pe frig si, dupa vreme, pe ploaie, la Sfinta Parascheva. Nu-i prea auzi plingindu-se de logistica. De ce nu instaleaza mitropolia doua siruri de radiatoare si umbrele mari, din loc in loc, adapost pelerinilor? Pentru ca aceasta credinta are de-a face cu stoicismul, cu suferinta. Cum e sa "crezi in filme"/ sa aplici o filozofie crestina unui festival de film? O fi un act moldovenesc. In tensiunea de respingere-tolerare-acceptare-reinvitare, comunitatea ieseana joaca un rol mai important decit apare in PR. Ea valideaza festivalul din orasul ei. Dar Moldova nu-i a noastra, e a urmatoarei editii. Ca o incordare a energiilor, nu stii ce iese, dragoste sau o bomba cu gaz verde.