Globalizarea euforiei

De citva timp incoace, ritualul sarbatorilor e previzibil. Si asta pentru ca ele au devenit obligatorii. De Craciun si de Anul Nou trebuie sa te distrezi – ni se spune pe toate canalele de televiziune – pe cinste. Euforia se obtine la comanda si cu mijloace, in definitiv, foarte simple. In doar citiva ani, romanii au fost convertiti la moda petrecerii revelionului pe strada. Mi-e greu sa gust sarmul acestor iesiri nocturne. Sa fie la mijloc si o mai veche alergie la multime si la ingramadeala? Partea curioasa a acestei practici este ca zecile de mii de oameni care se inghesuie pe strazi si in piete publice au parte de ceea ce pot savura in fiecare zi a anului, adica de muzica si de zgomot (in fapt, in cele mai mult cazuri, muzica nu e decit zgomot). Euforia se mai obtine prin jocuri de artificii si prin raze laser. Aici sint obligatorii capul dat pe spate, strigatele de incintare, murmurul admirativ. Tot gratie televiziunii vedem ca ritualul e peste tot acelasi, de la Sidney pina in insulele Samoa. In cazul sarbatorilor obligatorii, globalizarea nu e o vorba goala. Festivitatile sint trase la indigo, artificiile incendiaza cerul, sampania curge in valuri, sticlele sint sparte temeinic de caldarim, rasuna chiuituri extatice, aplauze si, fireste, pupat Piata Constitutiei.

Daca nu ies in strada, petrecaretii se inchid in restaurante si discoteci. Si aici totul e previzibil. Muzica te asurzeste, luminile te orbesc, vecinii de masa te imbratiseaza unsuros. Intre participanti ia nastere un fel de solidaritate gregara. Mare trecere are mega-revelionul, cu citeva mii de comeseni inghesuiti intr-o hala uriasa, echivalentul pietei publice. Ajungi sa crezi ca atingi culmea fericirii atunci cind te pierzi in anonimat, inghitit de o multime frematinda.

Atractia e probabil atit de puternica, incit ar trebui sa explice scenele halucinante vazute la TV cu citeva zile inaintea Revelionului. Sute de pensionari stateau la coada si se imbrinceau pentru a prinde un bilet cu pret redus la Revelionul de la Romexpo. Secventele ar fi putut fi patetice daca n-ar fi fost tragi-comice. Doamne respectabile se inghesuiau, tipau, cadeau la pamint; era o coada precum cele "clasice", de pe vremea lui Ceausescu, cind "se dadeau" tacimuri si picioare de porc. Acest apetit pentru distractie al pensionarilor e inca un mister insondabil al sufletului uman. La Timisoara, dupa cite se pare, lucrurile au mers mai bine: am vazut imagini de la Revelionul pensionarilor, cu batrinele facind pereche la dans si cu un domn de 85 de ani tropaind viguros o batuta indracita. Disponibilitatea cu care virsta a treia accepta la noi ghetoizarea mi se pare stupefianta.

Daca pensionarii dau din coate ca sa ajunga in tarcuri, oamenii politici fac orice ca sa fie vazuti la televizor. In programul de Anul Nou al televiziunii publice, pe platou se aflau inevitabilii Lavinia Sandru, Raluca Turcan si Ludovic Orban. Imbracati in costume populare, ei au interpretat cu daruire melodii folclorice, la concurenta cu profesionistii genului. Omniprezenti la TV in tot timpul anului, cei de mai sus nu puteau rata noaptea de Revelion. Cit de bine ii sta unui politician maimutarindu-se in ipostaza de artist de varietati, asta e alta problema. Oricum, e limpede ca oamenii nostri nu sufera de complexe. Fac orice ca sa-si dea obolul la euforia generala.

Deschizind televizorul marti, 1 ianuarie, prima imagine pe care am vazut-o a fost una cu Gigi Becali. Sa mai zica cineva ca sarbatoarea nu a ajuns, in spatiul romanesc, o stare de normalitate. Pentru ca tot pe Becali il vedem si in celelalte 364 de zile ale anului.