In vizita la morti

O meditatie scurta despre un subiect macabru. 

Exista fascinatii dubioase. Una dintre ele este, desigur, aceea pentru cimitir. Dincolo de a fi o realitate si o speranta, tintirimul este un topos literar si artistic. Poetii au reflectat adesea in cuprinsul lui, cand nu au coborat, precum odinioara George Bacovia, direct in cavouri. Asa incepe, toata lumea stie, volumul Plumb din 1916:

"Dormeau adanc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmant –
Stam singur in cavou… si era vant…
Si scartaiau coroanele de plumb.

Dormea intors amorul meu de plumb,
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig –
Stam singur langa mort… si era frig…
Si-i atarnau aripile de plumb".

Neindoios, in cimitir, inspiratia vine mult mai usor. Sunt si multi ingeri ocrotitori acolo. 

Daca nu ma insel (si nu ma insel), pricina este simpla. Poetii canta, de obicei, doua (si numai doua!) teme: amorul si moartea. Pentru amor, este nevoie de o curtezana planturoasa, cu sani, solduri, coapse, rotunzimi si moliciuni. De veacuri si veacuri, poetii iubesc femeia care se revarsa generos pe de laturi, femeia fara muchii si ascutimi. Astazi, din pacate, in estetica feminina, este la moda scheletul. Muza frumoasa nu trebuie sa traga la cantar mai mult decat o pana de cocor. Priviti exponatele famelice de la paradele de moda. Daca sufli mai tare in directia lor, risti ca modelele sa dea cu capul de tavan. O astfel de frumusete gracila place, nu neg catusi de putin acest adevar pretios, dar nu inspira pe nimeni. In consecinta acestui fapt de psihologie a profunzimilor (si din lipsa de femei adevarate), poetilor nu le ramane decat sa laude adancul mortii. Vast program!

Nu am aflat inca de ce murim. Si nici de ce suntem aruncati in ograda universului fara acordul nostru scris si tiparit. Pentru a smulge acest secret, poetii (prin poet inteleg, fireste, orice fel de scriitor) si-au facut obiceiul de a medita printre morminte. Din nefericire, apropierea defunctilor nu duce misterul mortii mai aproape de priceperea noastra. Si a lor. Poetii traiesc tocmai din aceasta nedumirire a muritorilor.

In treacat fie zis, acest obicei vesperal a fost descris de Eugen Ionesco in piesa din 1981, Voyages chez les morts, In vizita la morti. Dramaturgul a folosit prilejul pentru a se rafui cu un parinte ingrat. Nu si-a stimat tatal, care nu l-a stimat pe el, fiul glorios al unui tata inutil. Ionesco s-a bucurat, ca atare, sa-l intalneasca printre disparuti.

Se intelege, fascinatia cimitirelor nu este deloc morbida. Omul sanatos isi face vara cosciug si iarna mausoleu. Numai asa imi explic graba (si grija meticuloasa) cu care multi semeni isi pregatesc din vreme mormantul: corabia cu care vor infrunta oceanul vesniciei. Din cate stiu, un fost primar al urbei, cu naravul scrisului, a largit tintirimul Eternitatii (prin mutarea gardului), pentru a-si ridica monumentul definitiv in pamantul lui sfintit. Va avea privilegiul de a dormi alaturi – cot la cot, cum ar veni – de / cu Mihai Ursachi, Cezar Ivanescu si alti literatori mai putin norocosi decat el. Multi il vor invidia pentru acest noroc…

Dupa multe preumblari pe aleile tintirimului, o minte isteata pricepe negresit urmatorul postulat: lumea in care venim si din care vom pleca nu peste mult (intotdeauna prea devreme) este ea insasi un cimitir. Calatorim fara voie dintr-un cimitir intr-altul. Daca am inceput cu Bacovia, care presimtise taina lumii, voi sfarsi tot cu versurile lui:

"Iubito, si iar am venit…
Dar astazi, de-abia ma mai port –
Deschide clavirul si canta-mi
Un cantec de mort".