Kaurismaki Reloaded

In preambulul fara legatura cu actiunea filmului Le Havre, imigrantul Chang si batrinul lustruitor de pantofi Marcel Marx sint martorii unui asasinat care are loc in afara ecranului. Convins ca va fi invinuit ca de obicei, cu sau fara motiv, Marcel paraseste locul faptei altuia, pronuntind mindru l’argent circule au crepuscule.

Cu toata abordarea sa stilizata, Kaurismaki e foarte aproape de real: Marcel Marx urmareste un reportaj tv despre taberele de refugiati africani mutate dintr-o parte-n alta de jandarmeria franceza. Subiectul imigrantilor ilegali e tratat prin intermediul unui copil, scapat cu fuga dintr-un container pazit de jandarmi. Marcel Marx il va ajuta pe Idrissa sa treaca ilegal Canalul Minecii, problematica sociala si actiunea in sine fiind complementare (chiar pe alocuri secundare) spiritului epurat, in care Kaurismaki isi contureaza personajele. Deja in prima secventa unde apare ca sotie a lui Marcel, Kati Outinen se resimte in urma unei afectiuni abdominale, prefigurind amenintarea mortii ca sub-plot al prieteniei dintre Marcel si Idrissa. Evenimentele au loc cu celeritate notabila fata de supra-psihologizarea obisnuita filmelor de autor. Unul dintre multele delicii auto-referentiale, personajul interpretat de Kati Outinen vorbeste pentru prima data franceza fetis, dupa aparitiile finlandeze din Omul fara trecut, Lights in the dusk sau segmentul Dogs have no hell din Ten minutes older. In locul unui conflict real, Kaurismaki prefera detalii savuroase: Jean-Pierre Léaud apare din umbra in rolul unui cetatean piricios, innebunit sa-i raporteze la politie pe Marcel Marx si pe Idrissa. Intr-o distributie-ansamblu dominata de actori in etate, interpretul lui Idrissa, Blondin Miguel, se adapteaza minunat stilului sec, practicat de zeci de ani de Kaurismaki dupa modelul lui Robert Bresson, oferindu-si replicile cu aceeasi compunere interioara indiferenta la implicatii emotionale.

Conflictul dintre Marcel Marx si inspectorul de politie Monet e condus fara prea multa implicare de Kaurismaki. Probabil si de aceea conventia ironica a filmului sufera de lentoare in actul al doilea, provocind nitelus ennui cu potentialul de a impinge unele suflete tinere, fierbind de nerabdare si impuls sentimental, cit mai departe de lectia de integritate oferita pe gratis de Aki. Regizorul finlandez pune mai mult accent pe replicile memorabile care sustin credintele personajului principal, reflectindu-le pe cele ale regizorului. Marcel il invata pe micul Idrissa ca exista si meserii mai bune decit cea de lustruitor de pantofi, insa ca, pe linga pastorie, aceasta e cea mai apropiata de popor si singura care respecta preceptele predicii de pe munte.

In autobuz, in drum spre tabara de refugiati din Calais, Marcel Marx o aude cintind pe Edith Piaf. Prin muzica, Aki Kaurismaki innobileaza secventele filmate simplu, stilizat. Judecind dupa indiciile artei plastice, el procedeaza ca Brancusi, cioplind si indepartind orice componenta nenecesara mesajului esential. Acolo unde, prin regia epurata, emotia continuta e prea slaba, simfonismul compozitorului finlandez E. Rautavaara o subliniaza; caracterul neoromantic, de respiratie larga, generoasa suplineste momentele de regie „lipsa", in care emotia ar fi fost in mod normal transmisa prin joc actoricesc accentuat sau prin detalii sensibile.

Odata ce Marcel reuseste sa-l plaseze pe Idrissa la bordul unei salupe spre Anglia, boala sotiei interpretate de Kati Outinen dispare ca prin miracol, insa nu un miracol religios. Gasindu-si, alta data, pantofi de lustruit pe picioarele unor preoti, Marcel ii asculta conversind expert, la o tigara, despre intelesul unui fragment din Evanghelia dupa Luca. Secventa aminteste de furia anti-ecleziasta a lui Buñuel. Suprematia solidaritatii impotriva oricaror alte sisteme de organizare – politie, biserica – e ideea conducatoare a lui Kaurismaki. Ciresul de linga casa infloreste, o fapta buna reflectindu-se in sanatatea omului si a naturii.

Mai mult decit eficienta cinematografica, pentru Kaurismaki e importanta atitudinea personajului Marcel Marx. Aceea in care isi petrece noaptea la Calais dormind afara, intr-un scaun de terasa de pe trotuar, devenind apoi primul client al bistro-ului pentru cafeaua de dimineata. Situatia imigrantilor e, de asemenea, mai urgenta pentru regizor decit conflictul protagonist-antagonist. Fetele imobile ale ilegalilor spun ceea ce un regizor chinuit ar exprima prin tumult interior si agonia deciziilor luate in fata unor adversitati covirsitoare. Intr-un interviu recent, Kaurismaki deplingea inasprirea societatii contemporane, in care n-ar mai putea, ca in tinerete, sa dispara o saptamina sau doua din circuitul social, sa-si petreaca timpul in canale, in santuri, sub copertine de carton, practicind libera existenta inauntrul solidaritatii umane. Ar muri, pur si simplu, de foame. Prin umor si economie de mijloace, Kaurismaki transmite in Le Havre valori moral-sociale extrem de clare, cu diferente flagrante intre bine si rau, expresii simple, modele de alegere in fata lasitatii sistemice.