La ce bun cronica literara in vremuri tulburi?

Primesc, de la o vreme, mesaje in care scriitori amici imi transmit ca abia asteapta sa ma intorc la cronica literara, ca e pacat, ca asa si pe dincolo. Or, din cite stiu eu, de aproape 10 ani incoace, au fost doar 2-3 luni in care am refuzat sa mai fac critica de intimpinare. Acum vreo 7 ani, publicam uneori si cite 3 cronici pe saptamina (un ritm cu totul regretabil). In ultima vreme, de cind m-am mai copt, de cind am inceput sa trag la unele proiecte mai serioase, e drept ca am mai rarit intensitatea, dar de renuntat nu am renuntat. Si nici nu as putea sa ies cu totul din actualitate. Recunosc, ma agaseaza cind se apropie deadline-ul si trebuie sa-mi predau cronica la „Viata romaneasca", la „Contemporanul" sau la „Observator cultural", dar stiu bine ca, raminind doar la studiul riguros, academic, ceva mi-ar lipsi. De fapt, o parte din profilul meu de critic literar care incearca sa se ia in serios ar intra in hibernare. Reflexele ar incepe sa-mi amorteasca. De aceea, ma preocupa si Cantemir, si ultimul roman al lui Nicolae Breban, si Budai-Deleanu, si Radu Vancu, si Lovinescu, si debutul lui Doris Mironescu. E firesc sa fie asa, privesc chioris catre specialistul care ignora tot ce se intimpla in imediata sa apropiere.

Dar ce mai inseamna critica de intimpinare azi? Desi a asigurat prestigii nu putine, cronica literara a fost mereu considerata la noi unul din genurile minore ale criticii. Mult mai respectate sint sintezele, marile proiecte pe care, de fapt, nu prea le avem, caci criticii nostri nu prea au avut anvergura teoretica. Se socoteste indeobste ca un foiletonist nu face altceva decit sa-si dea cu parerea, la modul impresionist, despre cutare carte de data recenta. Ca el isi inventariaza, prin urmare, niste reactii aleatorii, care tin de dispozitie, gust sau chiar umori, pe care lectura unor volume i le provoaca. Am intilnit chiar indivizi care sustin, senin, ca oricine ar putea sa faca cronica literara; ca doar de citit stim cu totii sa citim si ce e mai facil decit sa-ti etalezi dupa aceea senzatiile, parerile intr-o forma cit de cit coerenta? Caragiale a observat si asta: „Stii sa scrii? Esti scriitor. Stii sa citesti? Esti critic", irnoiza el pretentia absurda descrisa mai sus.

Am ceva vechime in domeniu, vreo 10 ani de scris sistematic, cu rubrica cel putin lunara. Mi-am dat seama, pe pielea proprie, ca nu e deloc un exercitiu facil, ci unul care pretinde fidelitate sporita. Tot ceea ce un cercetator acribios reuseste sa sedimenteze in ani de experimente de laborator, cronicarul face la lumina zilei. Un foiletonist nu are atelier, ci joaca, direct, cu cartile pe masa. Textele sale nu apuca sa se raceasca, ci devin iute publice. E si multa improvizatie aici, dar nu aceasta domina. Rezultatul se vede abia dupa ceva timp, caci un bun cronicar este creatorul unui sistem, al unei ierarhii proprii. De aceea cei care fac doar ocazional critica de intimpinare nu imi stirnesc incredere: cronicarul pur singe e obligat sa fie mereu in forma, sa aiba reactii neintirziate, sa dea verdicte, sa parieze, sa riste, sa combata, sa polemizeze, sa arunce ocheade la ce scriu ceilalti colegi de breasla. Si toate astea impacindu-se cu gindul ca impactul unei cronici tine o saptamina-doua, urmind apoi sa intre in anonimatul specific genului publicistic.

S-a spus, in repetate rinduri, ca, dupa 1989, cronica literara si-a pierdut din prestigiu, din audienta. Eu unul nu cred nicidecum intr-o mult prea adesea invocata criza a criticii de intimpinare. Dimpotriva, literatura actuala nu se resimte in urma vechii generatii in zone mai contemplative ale vietii literare. Iarasi nu cred ca prestigiul pe care un critic il avea inainte de 1989 se verifica automat in numarul de cititori priceputi pe care ii avea. Critica a fost intotdeauna si va ramine un discurs specializat, oricit de mult ar cocheta ea cu gazetaria. In plus, daca inainte rolul cronicii era sa stabileasca adevarata scara de valori, diferita de cea oficiala, astazi ea trebuie sa discearna intre atitea aparitii, caci de multe ori nonvaloarea este promovata mai zgomotos si mai eficient decit valoarea. Un cronicar adevarat este obligat, in astfel de cazuri, sa intervina, dincolo de interesele de grupari, redactii, edituri sau de alt fel. Si, daca se poate, el mai trebuie sa incerce sa recistige atentia potentialului cititor.

Altceva mi se pare ca s-a schimbat in ultimii ani: faptul ca unii critici, nu intru totul lipsiti de vocatie la inceput, au facut, de dragul audientei, compromisul de a renunta la exigentele minime ale genului. Observa cu ceva vreme in urma, fara mari nelinisti, Dan C. Mihailescu, la o emisiune televizata: „Acum criticul trebuie sa se puna in slujba autorilor, a editurilor, sa devina un prestator de servicii". Asa sa fie oare? Sa fi devenit cronicarul un biet supus, un vasal al unor edituri? Daca in anumite cazuri asa stau lucrurile, am sa va linistesc spunindu-va ca nu acelea sint cele mai importante. Ca daca unii au plecat catre jurnalismul de divertisment, mare pierdere nu e; au ramas destui altii, care isi fac bine treaba. Eu cred ca, dimpotriva, in afara unor critici previzibili, de casa, se remarca azi citeva voci tinere care capata destula credibilitate. Iar faptul ca deja se discuta despre ei, ca verdictele lor cintaresc tot la fel de mult ca acelea ale consacratilor ne indeamna sa avem toata increderea in viitorul cronicii literare.

Deocamdata, aceasta specie a criticii, disparuta in Occident, supravietuieste la noi. Si e bine ca e asa. Orice revista de cultura devine respectabila daca are o sira a spinarii consistenta, iar sira spinarii e data de echipa critica. Fie si ca exercitiu de intretinere, pentru un critic care se respecta, cronica literara este o activitate necesara. Totul e sa nu se limiteze la atit.