La crisma

 Devenise vremea sa mearga la crisma. Atunci Popic cauta in sifonier si scoase o veche cutie de pantofi, legata cu o funda de matase roz. In cutie era un teanc de scrisorele. Lua una din ele. Apoi caciula-n cap si tuleo la Zoiosu. Aici Popic gasi toata gasca-n par. Uite-l pe dom’ Profesor mustacind de zor, pe dom’ Giner, pe dom’ Galbeaza cel cu mintea treaza! Uite-l pe Paraluta cu o carte in mina. Uite-l pe Gica Halba, zis si Pleasca, omul care e in stare sa se zgiiasca o zi intreaga intr-o halba si care stie treizeci si trei de smecherii ca sa-l faca pe comeseanul intimplator sa-i dea o bere de pleasca. Uite-l si pe prietenul Ivan Moldovan, odrasla lui Traian. Dar si alti cunoscuti, necunoscuti amici de-o seara, copii saraci si sceptici mai mult din plebea telectuala. Eheu! Aici e o alta lume! Nici tu apartament friguros, nici tu grija pentru plata la intretinere sau pentru delapidarea golanului de fiu-tau, nici tu asternutul gol (lui Popic ii fugise nevasta la batrinete cu farmacistul Donose). Aici se bea, se destainuie, se insingureaza, se imprieteneste, se tace, se rage, se dezleaga si se leaga limbile mai ceva ca la Turnul Babel. Aici ne inarmam, devenim religiosi, elitisti, ne dezlegam de toate "ismele", facem pace in Libia; aici sezum si plinsem pe cenusa patriei. De! Chestii de bar sau de har. Fiecare dupa pofta inimii. Ori dupa pofta luminii sau negurii din sufletul sau. Aici ridem mai falstaffian decit Falstaff ori plingem mai dihai si mai nesocotit decit un prunc, aici devenim mai melancolici decit fumul de tamiie, mai imparatesti decit sapte cezari si-o cleopatra.

"Ai materialul?", il intreaba dom’ Profesor pe Popic. Toti isi dadura coate si se tistuira unii pe altii: gata, lasati discutiile. Popic le flutura prin fata ochilor hirtia velina de nuanta limonie: "Da’ cotizati?" Ceilalti se scociorira prin buzunare si in curind in fata lui Popic straluci paharul plin ochi cu votca din cea mai scumpa – pretul lecturii scrisorii. "Miroase?" intreba Paraluta adulmecind plicul. Popic ii trase plicul de sub nas: „A levantica". Apoi, tacticos, ca orice om care are responsabilitatea unei afaceri de maxima importanta, incepu sa citeasca frumos, cu sart, accentuind adjectivele si lungind cuvintele. Toti erau numai ochi si urechi. Restul crismei se face a nu mai exista – e doar filfiire de umbre, dislocare de forme:

Draga Mariana,

Poate te va surprinde parafa acestei scrisori indicind orasul Radauti. Cred insa ca aceasta surprindere se va spulbera ca un fum cind vei desface plicul si vei vedea ca ea iti este adresata de un fost prieten, actualmente militar sub drapelul de lupta al patriei (aici Popic accentua, in risul celorlalti, pe „sub drapelul de lupta al patriei"). Imprejurarile vietii militare au facut din mine un novice, m-au interiorizat sufleteste, incit dupa 5 luni de astfel de detentie simt nevoia de a-mi exterioriza sentimentele, de a cauta o oaza de verdeata intr-un ocean de amar. Gindurile mele razletite se aduna din nou precum razele soarelui in focarul unei lupe si se indreapta din nou catre… stiu eu cine.

Ce sa-ti mai spun despre mine? Destul de contradictorie este aceasta viata de militar: plina de iluzii, de reflectii, de simtaminte nobile si imorale, de transformari ale constiintei, de zboruri catre astri si alunecari in adincimi intunecoase. In orice caz, armata este un prilej de adinci framintari ale "materiei cenusii", pentru ca orice ruptura din mediul in care traiesti – mai mult sau mai putin lunga – provoaca unele schimbari atit fizice, dar mai ales psihice, o imbogatire a cimpului vizual inconjurator. Ti-as fi scris de viata mea de zi cu zi, dar ea este prea monotona si ar fi trebuit sa recurg la prea multe prozaisme, dar am vrut sa-ti sugerez in linii mari citeva din impresiile mele psihice, pe care le-am transformat in idei.

Viata ta este mult mai diversa, mai plina de satisfactii si lipsita de privatiuni. Sper ca te vei tine de cuvint si imi vei scrie o scrisoare mai mult sau mai putin lunga. Inchei aici atit pentru ca mi se termina coala, cit si pentru ca ma duc la bucatarie, unde am o pila, ca sa beau niste "motorina" (a se citi ceai).

  Al tau prieten,
sergent Popic Nicolae

Dupa ce risetele incetara, dom’ Galbeaza zise: "Da’ aveai talent, bre Popicule. Puteai sa ajungi cit Eminescu, ba chiar cit Ceausescu". Popic impaturi cu grija scrisoarea (trebuia sa o puna la loc, in cutia de pantofi unde nevasta-sa pastra cu sfintenie scrisorile lui de acum, ehei, cine mai stie citi ani): "N-am numele necesar, bre. Ia gindeste-te cum ar fi sunat: Partidul, Popiic, Romaniiaaa! Sau: «… e Popic Nicolae/ Cu inima vapaie»". Dom’ Profesor: "Sa nu uiti sa aduci si miine una". Popic: "Se-ntelege. Da’ cotizati?" In acest moment, un prost din circiuma zice: "Ce-ai mai facut cu muierea aia, mai Popicule?" Popic: "Duca-se". Prostul: "Nu nevasta-ta. Aia, chioscarita" (Popic facuse o lipeala cu chioscarita din colt). Popic: "E misto, ba. E drept, are ea sucuri rasuflate de te-apuca pintecaraia cind le bei, dar e misto. Si are un gagiu prost ca noaptea. Zice ca el, ca persoana fizica, poate bate pe oricine. Boul! Parca in muschi sta treaba. Eu sint mai destept ca el. Stiu ce inseamna persoana fizica, stiu si ce inseamna TVA, stiu si ce inseamna debitor. In ambele sensuri lexicale, fii atent! Iar el nu stie ce inseamna debitor in nici un sens".

Pe urma praful sau pulberea se aseza pe mesele slinoase, in aer si peste chipurile oamenilor, care erau acum undeva, departe, ca niste mogildete. Orele zilei se amestecara cu cele ale noptii, aburind sufletul si saltind inima. Iar pentru cei trei, Ivan, Popic si Paraluta, lumea dospea de lumina in timp ce se intorceau pe la case cu cerul instelat deasupra lor.