La limita cuvintelor

Gandirea filosofica autentica e una magica si atotputernica. Cuvintele filosofilor schimba lumea, mai mult si mai profund decat tehnica stiintei, desi filosofia evolueaza separat si constituie calea regala, singurul model al adevarului. Eu nu sunt un filosof, dar nu o sa accept niciodata aroganta si orbirea stiintei. Filosofia este si etica, si estetica, si politica, dar nu poate fi stiinta, cum incerca sa acrediteze Husserl pentru simplul motiv ca "stiinta nu gandeste, ea se gandeste" (Einstein), ca duce la tehnicism, la hiperrationalism, in timp ce filosofia asculta Fiinta.

Bertrand Russel situeaza, fara a gresi prea mult, filosofia intre teologie si stiinta. Eu inclin sa includ teologia in filosofie si sa o consider forma cea mai inalta a acesteia. Cred, ca si Husserl, nu in fenomenologia constiintei, ci in reabilitarea proiectului grecilor, in special al lui Platon: contemplarea esentelor eterne, a ideilor-forma existente prin ele insele, in fondarea unei umanitati filosofice. Cred, ca si Heidegger, ca adevarul este deturnat de rationalitate, ca logica nu detine nici un primat si ca omul trebuie sa incarneze poezia. 

In acceptiunea mea, Fiinta include Nimicul, sau Vidul si nu e doar "ceva mai mult decat nimicul", cum credeau primii greci. Dar prin Nimic si Vid eu inteleg ce inteleg orientalii, "vidul plin", din care totul decurge, o matrice de potentialitati, de fiintari, care fac parte din Fiinta, dar nu se confunda: Ea este mult mai mult, este infinita. La crepusculul fiintei, uitata pana la Heidegger, se naste stiinta si tehnica sa. Intreaga istorie, daca vreti, este una a Fiintei. Cursul sau nu mai este influentat atat de razboaie, decizii politice, realizari economice sau inovatii stiintifice, cat de modul cum e gandita sau uitata Fiinta.

"Esentialul descoperirii a ceea ce este eficient – considera Heidegger – nu a avut loc si nu are loc in stiinte, ci in filosofia originara, in marea poezie si in proiectele sale (Homer, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Goethe) (…) Stiintele nu isi primesc fundamentul, demnitatea si dreptul decat de la filosofie (…) Ceea ce este deja in dezvoltare la Platon, istovirea experientei fundamentale si pierderea cuvantului aletheia in semnificatia sa fundamentala nu este decat inceputul acestei istorii in cursul careia omul occidental, ca fiintare, si-a pierdut contactul cu sine pentru a ajunge astazi sa fie lipsit de fundament." (Roger – Pol Droit, Maestrii gandirii, Litera, Bucuresti, 2012, p. 85). In intregul sau, istoria nu este decat o continua degradare a perfectiunii originare. Domniei rationalitatii trebuie sa-i fie substituita poezia, unde e vorba de o alta gandire, din pacate tot mai indepartata de omul modern, in trecut, dar care mai poarta inca promisiunea unui viitor la care avem datoria sa ne intoarcem.

In ce priveste conceptul de aletheia, acesta se traduce astazi prin adevar, cand bogatia sa originara de sensuri era mult mai mare, insemnand "dezvaluire, descoperire, non-ocultare, fara ascundere". Intoarcerea la semnificatiile originare este necesara pentru ca acestea detin un sens pierdut, singurul capabil sa ne elibereze de alienare, de lumea instrainata in care traim. Noi nu mai intelegem nimic din maretia inceputului, cantata si de romantici (vezi "primii zori" ai lui F. Schlegel), totul s-a degradat si dereglat pana la ridicol, totul e plin de ignoranta. Acest centru primar ocultat al inceputurilor trebuie regasit si readus in prezentul degradat in care ratacim. Odata cu el este asteptata si o alta gandire, originara dar uitata candva, ingropata sub pasii nostri si singura care ne-a rezervat un viitor, la limita cuvintelor

Cu cat ne ocupam mai mult de limbaj, experimentam o corespondenta precara intre cuvinte si idei, intre vorbire si realitate, uitam sensuri originare, care altadata constituiau teme importante ale reflectiei filosofice, generand interogatii si chiar dispute. Limbajul a devenit o problema nu doar de limba, ci si de logica, semnalata si de Bertrand Russel, care cerea o "cotitura lingvistica", dar care constituie o preocupare veritabila mai ales pentru Ludwig Wittgenstein, in cautarea unei limbi pur logice.

Si dezumanizarea trece printr-un mod de exprimare (vezi in acest sens asa – numita "corectitudine politica" si toate formele de terorism). Multi termeni vechi sunt goliti de sens sau chiar au capatat un inteles contrar celui originar. Vidul ia si forma cuvintelor. Si atunci nu e preferabila tacerea sau macar mai multa retinere, pana la o reconstructie a limbajului ca element fondator al interogatiei contemporane. Insasi ideea de semnificatie nu mai e asa de solida. Se intelege ca filosofia este intens afectata, dar si stiintele si politica, arta…

Sigur, in toate aceste domenii limbajul are limite, dar ceea ce experimentam pare mai mult decat atat, pare o re-babelizare a limbii. Raportul nostru precarizat cu cuvintele ilustreaza complexitatea inselatoare a notiunilor, ca traducere si semnificatie, si el, in opinia mea, starea de criza a spiritualitatii moderne, cu precadere a celei actuale. Au aparut inclusiv asa zise "jocuri de limbaj", care sunt forme de inutilitate pura pentru o reflectie ce se vrea fecunda sunt o forma de nihilism, dar nu unul academic, ci un soi de bla-bla-gism cotidian. Cum gandeste cine se exprima astfel? Sau, mai bine zis, gandeste?