Londinium (III)

*

Istoria reprezinta un element de identitate in Londra. Ea legitimeaza, in mod vizibil, concret, existenta comunitatii in diacronia ei seculara. Fie ca este vorba despre impunatorul Big Ben si maiestuoasele cladiri ale Parlamentului (strajuite de statuile unor figuri exemplare, de la Richard Inima de Leu pina la Cromwell), despre Westminster Abbey, despre terifianta inchisoare „Clink" (al carei nume poate fi ori o aluzie interjectionala la sunetul facut de lanturi, ori un vechi verb englezesc, cu etimologie necunoscuta, to clink, care ar fi insemnat „a lega"), de pe malul drept al Tamisei, despre cocheta casa memoriala a lui Dickens (de pe Doughty Street, aproape de British Museum), despre sumbrul Turn al Londrei sau despre sarcofagul amiralului Nelson, din imensa Catedrala „Sf. Paul" (in pronausul careia, mai nou, s-au instalat doua mari si frumoase icoane bizantin-ortodoxe, infatisindu-i pe Mintuitor si pe Maica Domnului!), lumea trecutului nu ia acea distanta „sacralizatoare" si „mitizanta", specifica altor civilizatii. Cumva, istoria se absoarbe, pe tarim londonez, in universul prezentului, coexistind, cu un aer de surprinzatoare normalitate, lui. De aici sentimentul unei continuitati, al unei fuziuni perfecte dintre ceea ce este si ceea ce a fost. Ar fi totusi gresit sa se creada ca Londra ramine un oras incremenit in simbolistica paseista. Gasesti, dimpotriva, la tot pasul, componentele epocii postindustriale, cu arhitectura sa baroca si neverosimila. Totul se integreaza insa in tabloul preexistent. Nu apar fracturi de butaforie, nici inconsecvente de imagistica. De altfel, istoria nu se izoleaza intr-o ermetica si inefabila „capsula a timpului", ci isi intinde puntile de comunicare cu prezentul, interactioneaza, metaforic, cu palierele mentalitare actuale. Pentru un adolescent de aproape paisprezece ani, ca Andrei, faptul constituie un exercitiu paideic si cultural absolut extraordinar. In Romania, expunerea lui si a colegilor sai de generatie la istorie ramine una impersonala, mediata exclusiv de carti si manuale „infectate" de „morbul" expunerii stiintifice. Chiar si filmele, si documentarele noastre istorice sint realizate in conformitate cu paradigmele „eroizante" ale mitologizarii. Personajele istoriei romanesti au mereu, la reconstructia arheologica, aure de semizei, gesturile lor revela continuturi irepetabile. Omul modern nu poate decit sa se prosterneze in fata trecutului si apoi, inhibat, cel mult sa-l ignore. Andrei urmareste, fascinat, exponatele interminabilelor sali din British Museum (unde l-am dus in trei zile consecutive!). Fiecare dintre ele este insotit de un comentariu inteligent, care il apropie de timpul nostru. Lumea disparuta a etruscilor nu se reconfigureaza din lucruri „exceptionale", „eroizante", ci din elementele banale ale vietii, prezentate printr-un asociationism ingenios cu actualitatea (de exemplu, monumentul funerar al unei femei de aproximativ cincizeci de ani, nu e investigat „stiintific" ori „artistic", cu „savantlicuri" inutile, in raport cu intreaga istorie etrusca etc., etc., ci strict uman, incercindu-se determinarea maladiei ce a rapus-o, prin examinarea trasaturilor fetei). Moartea si boala, in istorie, nu sint vazute ca niste calamitati inexpugnabile, ci in postura lor de factori firesti ai conditiei noastre pe pamint. Impotriva lor omul a luptat, dupa puteri, in toate epocile, fiind totusi, ultimativ, infrint (Andrei e impresionat de o vitrina enorma, de zece-cincisprezece metri patrati, plina cu pilule de toate culorile: acestea sint, in medie, medicamentele pe care le inghite un un individ modern pe parcursul vietii lui). Mumiile egiptene, desi impenetrabile in misterul lor sepulcral, „comunica", indirect, cu vizitatorul infiorat, dezvaluindu-si, in detaliu, in lungi comentarii simpatice, strategiile imbalsamarii. Experimentul moral-didactic atinge apogeul la amintita inchisoare „Clink", unde nenumarati englezi (si nu numai) au pierit in chinuri groaznice, in vremurile traditionale. Instrumentele de tortura iti fac pielea gaina (cu precadere, centura de castitate – prevazuta cu orificii minuscule pentru „derularea" minima a circuitului fiziologic – ori „bocancul" metalic – in care laba piciorului era prajita in ulei incins pina cind osul gambei se desprindea de peroneu), dar, in dreptul lor, apare intodeauna intrebarea cu implicatii etice: „Credeti ca astfel de pedepse corporale s-ar mai putea folosi in lumea de azi?" Andrei citeste explicatiile cu atentie, lasindu-se absorbit, poate pentru prima data cu adevarat, de istorie.

*

Unul dintre cele mai respingatoare comentarii pe care le-am auzit in ultima vreme este cel al ministrului Transporturilor, Berceanu si nu-mai-stiu-cum, vajnic controlor de zbor inainte de Revolutie, din cite am inteles. Spunea dumnealui, in stilul arogant-sarcastic al noii ciocoimi post-comuniste, ca e foarte greu, la noi, sa construiesti autostrazi, intrucit, „una-doua", sar arheologii ca s-au mai descoperit „niste ruine", ca se mai inaugureaza un sit de cercetare. Dacii si romanii, concluziona el, nu ne lasa sa ne modernizam. Ministrul Culturii, Toader Paleologu, ca om care a studiat in strainatate si a vazut cum arata tarile civilizate, a dat o replica de bun simt, constatind ca, in Romania, nu se aloca bani pentru arheologia preventiva si de aceea se ivesc asemenea situatii (presa l-a ridiculizat imediat, desigur, in completa necunostinta de cauza, ca de obicei!). De fapt, ar trebui sa observam ca aici nu sint bani, niciodata, pentru nimic din ceea ce tine de constructia noastra nationala. Urmariti paragina in care au ajuns monumente de importanta majora pentru cultura romaneasca. Arheologia? Ma intreb, sincer, daca mai exista mentionata pe undeva, prin „proiectele" financiare ale Guvernului! Si pigmeii au sentimentul istoriei. Stiu, pur si simplu, un lucru elementar: fara ea isi pierd identitatea si caracterul, in afara duratei (cu toate dimensiunile sale de prezent, trecut, si viitor), nu au cum exista. Doar pentru noi, romanii noului mileniu, istoria pare un lux, daca nu de-a dreptul un moft.