Malpraxis, conflict de interese, presiuni si ispite

Statutul criticului de intimpinare nu este, din cite simt pe propria-mi piele, deloc de invidiat: el se expune suspiciunii confratilor si a scriitorilor, indiferent despre ce si cum ar scrie. In lumea literara, criticul stirneste cele mai inflamate aversiuni: e permanent banuit ca face jocurile cuiva, ca profita de pe urma scrisului sau, ca urmareste interese dubioase, ca isi vinde constiinta etc. Rar am intilnit scriitori care sa inteleaga un lucru elementar: judecata critica nu functioneaza ca un subler; pur si simplu, este in logica lucrurilor ca o carte unora sa placa, altora sa nu placa. Totul este ca acest lucru sa fie argumentat, iar criticul sa isi asume onest verdictul. Dar nu, lui nu i se iarta astfel de puncte de vedere, pentru ca, in ochii scriitorului, criticul nu este un om, cu drept la gusturi si preferinte, ci un functionar al literaturii, a carui unica justificare este sa realizeze cit de valoroasa este opera lui. Lauda este inca si mai blamabila, pentru ca se banuieste ca in spatele ei se ascund interese meschine (nu neg ca asa ceva nu se mai intimpla). Scriitorul roman nu se vrea doar valorificat, ci si cocotat in virful ierarhiei, ceea ce presupune eliminarea celorlalti. Prin urmare, a scrie de bine despre cartea lui X atrage automat deprecierile unui sir de confrati ai lui X, care stiu ei ce stiu… A nu scrie este in egala masura un semn de ticalosie; e clar, daca nu „vede" opera „Marelui Scriitor", criticul se afla in solda inamicului sau…

Nu neg ca exista critici pentru care cronica de intimpinare (practicata cind si cind) nu este decit o metoda de a-si aranja anumite lucruri. Se simte uneori asta din tonul recenziilor, pentru ca si lauda trebuie sa fie, conform unui principiu ce dateaza din antichitate, decenta, daca vrea sa fie credibila. Am ramas, cu un prilej oarecare, siderat cind un critic respectat in breasla incerca sa ma convinga de faptul ca ceea ce conteaza sint cartile, sintezele, recenziile nu se pun, acolo ai dreptul sa mai lasi de la tine, sa mai plusezi cind iti convine. Confratele cu pricina avea un suflet mare, pentru el conta mai mult omul decit cartea. Culmea e ca parea absolut convins de „corectitudinea" opiniei sale; sa incerce sa fie obiectivi cei care scriu saptaminal si care isi aroga titlul de cronicar en titre, spunea criticul respectiv, pe care l-am surprins apoi vehiculind puncte de vedere destul de transante, pe care le intorcea pe dos cind recenza cartea pe care, in particular, o desfiintase. L-am „invidiat" (vorba vine!) pentru natura fericita care ii permite sa jongleze cu propriile idei dupa cum bate vintul.

Nu e neaparat nevoie ca in urma acestor „negocieri" sa se ascunda cine stie ce avantaje, mie mi se pare ca si „bunele intentii" bruiaza corectitudinea actului critic. E greu sa scrii negru pe alb ce nu iti place in cartea unui amic? Este, pentru ca scriitorii sint sensibili si risti sa strici o relatie. Dar, daca o relatie se strica pentru ca ai fost onest, ea nu era oricum una care sa merite sa fie aparata… E si mai dificil sa te apleci in fata evidentei valorice a cartii unui scriitor ori coleg de breasla pe care nu-l ai la inima sau care, cine stie, ti-a facut rau cindva? Sigur ca este, dar esti obligat sa incerci; iar daca nu reusesti, daca „luciditatea" critica iti este bruiata de patima, daca ai polite de platit, daca nu poti „ierta", mai bine scrii pamflet sau te multumesti cu studiul academic. Critica adevarata se scrie cu seninatate, chiar cind este negativa. Nu, nu este vorba de „impostura" intr-o astfel de atitudine, cum socotea, de curind, un confrate amic (ceea ce nu ma impiedica, iata, sa nu fiu de acord cu el), ci de un resort obligatoriu al actului critic: efortul de obiectivare. In lipsa acestuia, critica isi pierde esenta si devine discurs plezirist, eseu empiric sau orice altceva. Adopta un ton calii (ceea ce este caraghios, dupa mine) sau recurge la tot felul de trucuri retorice pentru a nu risca un verdict transant.

A mai repeta, dupa Calinescu, faptul ca obiectivitatea este imposibila in critica literara poate suna redundant. Cu toate acestea, a tinde catre obiectivitate este obligatoriu. Ce inseamna „obiectivitatea" altceva decit subiectivitate asumata, onesta? Adica a-ti spune punctul de vedere in orice situatie, indiferent de presiuni, indiferent de interese, indiferent de opinia majoritara. Criticul literar are tot dreptul sa greseasca, dar sa o faca „pe barba lui", din consecventa cu sine insusi, cu ideile in care crede, cu principiile pe care le vintura, cu gusturile si optiunile sale ideologice asumate deschis (aici cade accentul). Daca respecta aceasta regula elementara, nu poate fi acuzat de malpraxis.

Problema asa-numitului „conflict de interese" nu mi se pare foarte complicata. Cita vreme se respecta principiul mai sus descris, nu poate fi vorba de asa ceva. Cita vreme un critic lauda o carte buna, argumentat, nu dupa ureche, indiferent in ce soi de raporturi s-ar afla cu autorul ei, cu editura care a publicat-o, nu este de blamat. Pentru un critic adevarat, capabil sa ia „distanta" obligatorie fata de tot ce este in afara cartii, autorul in carne si oase se abstractizeaza, capata consistenta unui abur atunci cind scrie despre cutare carte. In caz contrar, face servicii de presa, nu critica literara. Nu stiu de ce aceste principii atit de simple, exprimate clar inca de la inceputurile criticii noastre, devin atit de neclare in zilele noastre.

Nu-mi scapa faptul ca ceea ce am scris mai sus poate suna idealist, de nu chiar naiv. Cu toate acestea, este igienic sa repetam din cind in cind, chiar nitel patetic, niste truisme care risca sa se demonetizeze. Incerc sa cobor cu picioarele pe pamint pentru a incheia. Sigur ca sint destule presiuni carora un critic de intimpinare trebuie sa le faca fata. Tine insa de riscurile meseriei. La fel de agresive si inca mai periculoase sint insa tentatiile. Cronica literara te poate ajuta daca esti carierist, te poate angaja pe o orbita mondena a vietii literare. Iti poate da sentimentul puterii; e vorba de un surogat, de fapt, unul destul de ieftin… Criticul autentic nu cauta puterea si nici nu tine la imaginea sa in ochii scriitorilor. Tine, in schimb, la imaginea sa din oglinda.