Mecanismele groazei

Vorbeam deunazi cu parintii unor copii mici. Amandoi erau iritati ca bunicii isi educau nepotii in spiritul Bau-Bau-ului traditional ori de cate ori voiau sa-i determine sa manance. Va amintiti, probabil, si dumneavoastra, din copilarie, vechiul si aparent benignul indemn pedagogic: „Daca nu papi tot, te spun/dau lui Bau-Bau!". E drept, putini copii au reactionat, banuiesc, la feerica amenintare, de-a lungul diverselor epoci. Macar Lupul-din-Padure, Nenea Politaiul, Dulaul Grivei, Tiganul Monel sau Mama Omida au materialitate, ii poti vedea cu ochii tai si, amenintat ca le vei fi predat in regim de urgenta, ai fi tentat, la rigoare, sa ingurgitezi pasta nedefinita din farfurie, doar pentru a evita o experienta exotica, dar Bau-Bau are, pe langa natura lui complet abstracta, si ceva comic in identificarea propriu-zisa. Cum adica „Bau-Bau"? Iti vine sa razi la simpla invocare a numelui si sunt convins ca multi prichindei isi dezvelesc gingiile fara dinti, intr-un zambet cinic, atunci cand aud adultii producand asemenea „texte".

Si, totusi, doamna din cuplul amintit pornise o veritabila cruciada impotriva hilarului erou negativ si, implicit, a lipsei de vocatie paideica demonstrate de bunici. „Copilul creste intr-o lume a simbolurilor false", argumenta ea – trebuie sa recunosc, destul de convingator – „unde viata, la un moment dat, isi va revela lipsa de consistenta. Ce se intampla atunci cu copilul – devenit, intre timp, adolescent? Isi pierde credinta in tot ceea ce il inconjoara. Vede pretutindeni masti gata sa cada, ipocrizie si duplicitate. Va fi tentat sa nege realitatea, pentru ca reperele sale morale sunt distruse. Bau-Bau constituie o mare greseala formativa. si, ca sa fiu sincera pana la capat, pe aceeasi linie ideologica, si pe Mos Craciun il consider un impostor extrem de nociv." Sa adaug faptul ca mama in cauza este psiholog, iar in tinerete a scris si poezii. Desi arunca o povara filozofica prea insemnata in spinarea bietului Bau-Bau (sa zicem ca Mos Craciun are ceva antrenament!), admit ca mi-ar fi fost greu sa contraargumentez in acest caz.

Este foarte adevarat ca ne jucam – uneori, iresponsabil – cu imaginatia (sanatoasa) a celor mici, manipulandu-i intr-un mod lipsit, frecvent, de fair-play (am scris eu insumi, in trecut, despre astfel de „obiceiuri" mature, neetice pana la urma), dar stau si ma intreb daca „obiceiurile" in chestiune reprezinta niste deprinderi culturale, niste comportamente dobandite (asa cum parea sa sugereze interlocutoarea mea) ori, dimpotriva, niste reflexe conditionate ale naturii umane insesi, niste reactii atavice de aparare (pe care le dezvoltam la varsta infantila, pentru a le perpetua apoi – ca exercitii pedagogice – la maturitate)? Suntem, ca atare, in relatia noastra ancestrala cu Bau-Bau, victimele unor constructii stramosesti sau ale unor instincte de adancime, cat se poate de firesti? In locul unui raspuns teoretic – oricum, fara premisele exhaustivitatii – va voi relata o intamplare reala, petrecuta in anii saptezeci, intr-un bloc comunist, proaspat inaugurat la vremea respectiva.

Locuiam eu insumi acolo, „baiet fiind", impreuna cu parintii si sora mea mai mica. O buna prietena si vecina de-a noastra isi aducea, cateodata, fiul (de acelasi leat cu sora-mea) pentru a incinge o joaca alaturi de amica lui prescolara. Eu, „scoler" in toata regula (mai mare cu sase ani decat ei), ii priveam cu ingaduinta adulta, exersand indiferenta crasa (desi masinutele stralucitoare ale lui Marian – baiatul mentionat – imi faceau si mie inca, adesea, cu ochiul). O activitate favorita a celor doi prieteni era saritul cu putere pe podea si chiuitul acompaniator. Desi niciunul dintre ei nu cantarea mai mult de douazeci de kilograme, iar glasurile le ramasesera (deocamdata) cristalin-puerile, trebuie sa recunosc faptul ca o anume bulversare se simtea in tanara cladire de „prefabricate", la fiecare salt in duet. Vecinul de dedesubt, un jurnalist fara familie si cu nervii, se pare, destul de zdruncinati, isi crease reflexul automat (precum cainii pavlovieni) ca, la prima zdruncinatura, sa vina val-vartej la usa noastra si sa protesteze vehement, amenintandu-ne ca ne „va da la ziar" (iata ca astazi fac un gest tardiv de dreptate si reparatie morala, „dandu-ma" singur in gura presei!).

Parintii au inceput, tot mai intens, sa-i linisteasca pe copii, spunandu-le ca nu e de glumit cu „nenea de la doi". In discutiile dintre ei, insa, nu-si ascundeau repulsia pentru natura colerica a vecinului ziarist, comentand acid gestica si vocabularul sau. Imi amintesc clar cum o data, venind sa-l ia pe Marian si fiind informata despre o noua izbucnire a individului de pe palierul inferior, prietena noastra a exclamat iritata: „Extraordinar, domnule! Ce tupeu sa vii asa la usa omului! Ce tupeu, ce tupeu!". A doua zi s-a intamplat un lucru nemaivazut. Marian si sora-mea erau de nerecunoscut. Se jucau intr-o liniste desavarsita, abia indraznind sa atinga masinutele si papusile, altadata aruncate frenetic in cele patru puncte cardinale. De cand cu crizele de isterie ale vecinului, un matur (sau, la limita, un copil mai mare, in speta sussemnatul, cum spuneam, deja elev „de primara" pe atunci) trebuia sa-i supravegheze, in chip necesar, pe cei doi, intrucat, mai repede decat te-ai fi asteptat, lucrurile scapau de sub orice control. De data aceasta, atmosfera era de-a dreptul sepulcrala, starnind chiar aprehensiuni (nu cumva au febra micutii?, oare nu-i doare burtica?, nu sunt cam palizi? s.a.m.d.).

Eu – curios-analitic inca din acele timpuri idilice – m-am aplecat, intr-un tarziu, protector, deasupra jocului silentios al celor doi si am intrebat, cu ranjet vag diabolic: „Nu vreti sa sariti putin aici, in centrul covorului, si sa vedeti care dintre voi poate sa strige mai tare?". Privirile lor rotunde si infricosate, ridicate spre mine intr-un fel de implorare teurgica, vor supravietui in memoria mea pentru totdeauna, ca simboluri, prin excelenta, ale traumei sufletesti. „Ssst!", a soptit Marian cu degetul lipit strans de buze. „Sa nu facem galagie ca vine Tupeul!". In concluzie, cata vreme vecinul recalcitrant nu avea identitate, ramanea in spatiul purei abstractiuni. Cand numele lui – Tupeul – a fost insa deconspirat, simpla sa mentionare a raspandit teroare. De aceea nu sunt deocamdata convins ca Bau-Bau e doar o inventie populara, si nu o teama atavica, pe care noi, in entuziasmul nostru lingvistic, am numit-o, scotand-o astfel din cutia Pandorei.