Memorie de pictor

Daca e de acceptat ca vizualul – memorie a celor vazute – se poate substitui memoriei ca atare, atunci ingaduiti-i pictorului sa-si asume aceasta cu predilectie.

Si pentru ca e vorba de figuri frapante ale secolului incheiat, mica lista le are in vedere doar pe cele ce au respirat, fie si o secunda, acelasi aer cu pictorul. Nu vazute, asadar, pe ecrane – mici, mari -, ci in acelasi aer – respirabil, irespirabil – oricum intr-o privilegiata sansa.

Pictorul recunoaste ca nu l-a vazut pe Mao, neiertindu-si, fireste, nesansa ce l-ar fi plasat in galeria – fericita, nefericita – a martorilor oculari ai strigoiului cu ochi oblici.

A vazut insa altceva.

Era o seara senina, Iasul fusese scos din endemica-i letargie si minat spre frumoasa lui gara venetiana, marcata, vai, de urmarile invaziei rosii, fiind ultima statie la peronul careia se opreau sinele late venind tocmai de la Moscova. Asadar, piata din spatele garii gemea de lume, reflectoarele focalizau scena improvizata pe marile trepte din spate. Pe care urma sa se arate… sa se arate… Hrusciov. Va dati seama ce importanta avea oprirea de citeva minute a nou-instalatului Nikita, in drum spre Europa, via Bucuresti! Clipa infernului estic. Si Tito coborise cindva – de ce? – pe acelasi peron. Via Moscova. Clipa infernului komintern.

Pictorul are notata vizita lui Ceausescu la una din Bienalele de la Dalles. Somptuoasele sali, pline de lumea buna a Bucurestilor. Avind-o in vedere, evident, si pe cea cu epoleti ascunsi. Lume buna si ea. Bienalele aratau bine. Se dadea cezarului ce i se cuvenea, adica marea incapere cu trepte din fata, plina-ochi cu indigestele compozitii – achizitionate deja de tovarasa Suzana – in care fiul iubit, impreuna cu fiica iubita erau centrali. In rest, splendoarea simezelor pe care se puteau citi numele figurilor oneste ale picturii momentului. Frisonul electric fu spart de urletul de jungla al cuiva. Delicatul pictor, ajuns aici dintr-un interbelic al marii picturi, isi gresise gestul stingerii tigarii, scrumiera fiindu-i, vai, corsajul arhiabundent al unei distinse doamne sculptorite. Era inconfundabilul Catul Bogdan, intrupare a candorii. Isi defectase, bietul, ceremonialul reverentelor.

Nu l-am vazut pe Mao, dar l-am vazut pe Lenin. Pe-atunci lungit, cit era de scurt, in mausoleu. L-am vazut.

Atit cu strigoii.

L-am vazut de-aproape, hipnotizat, pe Calinescu. Era momentul Cumpatului Sinaiei, unde fugeam, obligatoriu, de un Iasi al orgoliilor desarte, intilnindu-i aici pe bucurestenii autentici. Iesise in curtea vilei, cu pasi rari, in proeminenta nesanatoasa a abdomenului. Zeul terminat. Nu mult dupa Cumpatu, l-am revazut pe catafalcul unui Ateneu coplesit de multime. Ritosului profil ii tineau reculeasa companie doua siruri de frumoase blonde, colaboratoarele sublimului histrion, la Institutul ce avea sa-i poarte numele.

L-am vazut pe Enescu.

Daca e de imaginat asa ceva.

E.

Facea, in 1946, ultimul lui turneu, si asta in patria socialismului victorios. Probabil, sa-si poata revedea pentru ultima oara tara. Pentru ultima oara casa-i din Dorohoi. Era intr-o vecernie eterna si, cu totul intimplator, treceam pe fosta Carmen Sylva. Din alba casa, in costum negru, de scena, ca si cei din companie, iesea Enescu, alaturi fiindu-i Maruca. Viitorul pictor retinea, cromatic, fastul unic al clipei. Cum retinuse, mereu resuscitat, momentul evocat cindva de mama sa, nascuta pe mosia Enestilor. Dansase cu el – domnul Georges, reintors de la Paris – ca si ceilalti, de pe harazita mosie. Cum retinuse si rememorarea tatalui sau, om al tribunalului din Dorohoi, in care de-acum maturul Enescu revenea adesea in recital.

L-am vazut pe Regele Mihai strabatind Iasul.