Metamorfozele unui tinar poet: Radu Andriescu

Odata cu inceperea sezonului rece, din pricina unei sensibilitati dobindite in anii copilariei, poetul Radu Andriescu sufera o ciudata metamorfoza. Alergia la frig il determina sa se retraga pe tot parcursul iernii in camera sa de lucru, situata pe strada Pojarniciei,  unde isi petrece zilele si noptile in "compania"  dictionarelor, a enciclopediilor de tot felul, a albumelor de arta, a cd-urilor si citeodata chiar si a unui soarece de biblioteca… Rarele sale iesiri din "birlog" pot fi considerate adevarate eveniment; aparitiile sale in urbe stirnesc rumoarea trecatorilor. Intr-adevar, autorul "Oglinzii la zid" (semnificativ titlu!) nu poate trece neobservat pe strada. Cu fesul coborit pina in dreptul sprincenelor, astupate si ele de ochelari fumurii, cu fularul infasurat de citeva ori in jurul gitului, incaltat in ghete cu talpa groasa, purtind o geaca menita sa infrunte orice vreme, Radu Andriescu are alura unui erou coborit din alte vremuri. Privindu-l inaintind pe trotuar (de obicei il poti intilni in dreptul statuii lui Xenopol), de la distanta, mai ales daca e ceata, il poti lua drept un cavaler medieval imbracat in armura care isi face, inainte de turnir, o scurta plimbare prin fata universitatii, pentru a-si dezmorti oasele si a-si pune gindurile in miscare; pentru ca apoi, pe masura ce te apropii, cavalerul sa se transforme intr-un fel de beduin sau terorist arab (marca Al Qaida) oprit in fata unui panou de afisaj menit sa-i camufleze prezenta… Chiar eu insumi, intilnindu-l pe aleile ce marginesc Universitatea "Al.I. Cuza", ramin de fiecare data surprins, comparindu-l ba cu fantoma tatalui lui Hamlet, ba cu omul invizibil al lui Welles, avind capul infasurat in papirusuri cu inscritii enigmatice.
Insusi poetul, inzestrat cu simtul umorului, tinde sa priveasca de sus si cu un ochi destul de critic propria sa persoana… Contactul cu realitatea il face sceptic. "Nu traim pina la singe nici cind luam pumni in bot", spune el. Roiuri de tintari invirtindu-se insidios il insotesc vara in preumblarile nocturne: "In zona industriala, noaptea,/ nici tipenie pina la margine./ O zbirniiala electrica deasupra capului,/ kilometri intregi, gropi in asfalt, ochiuri de neon si freon./ Sina de tramvai girbovita in mijlocul soselei./ Nici urma de zapada electrica sau T.T. Cosovei." Trimiterea la poezia lui Train T. Cosovei are o nota voit polemica. Realitatea din poezia nouazecista e mai putin trucata decit cea din poezia generatiei noastre. Zidul de metafore optzecist e darimat si in locul lui cladit un alt zid, in care primeaza perceptia frusta. Poezia e traita direct, la un mod paroxistic. (Ea, desigur, nu e scutita de doza necesara de livresc, dar asta-i o alta poveste.) Poetii nouazecisti nu se sfiesc sa vorbeasca despre propriile lor frustrari sau sa-si descrie, cu dezinvoltura, esecurile si defectele. Ei nu se dau in laturi pentru a-si intinde la uscat, intr-un loc public, propriile biografii. De aceea nu e de mirare ca in poezia lor vedem fluturind in batiaua vintului pampersi, batiste, sutiene, chiloti, precum si ciorapi sau pijamale patate de tot felul de cerneluri si secretii. "De sub cantina, in Puskin (acum Maiorescu), iese miros de gaz./ Pe terasa, manele. Octombrie../ …/ Poti rasturna un camion de obuze in buric sau scuipa bulbuci de saliva,/ icre cu ADN". Sau: "Burs, ieri-seara soarecele a fugit din nou/ din geanta mea in canalizare,/ via buda. Nu-i doream raul./ Ca si tine avea chef sa comunice cu cineva". Comunicarea, insa, nu rezolva, cum ne-am astepta, problema singuratatii pe care o traieste fiecare interlocutor, ci ea poseda harul de-a amplifica si mai mult haul care desparte un eu de celalalt. Basculat de la un interlocutor la altul, soarecele ia dimensiunile unui sobolan: "Am povestit mai multor grupe de studenti/ despre sobolanul fiert in masina de spalat, pulverizat/ intre otelul cuvei si albiturile familiei./ Mi se face rau, mi-au spus…". E interesant de vazut cum aceasta recuzita prinsa in cirlige metaforice circula prin intermediul unor sfori bine intinse de la un poem la altul si chiar de la un poet la altul. Caci poetii nouazecisti nu se limiteaza sa-si exploreze doar propriul lor abis existential, ci fac deseori referiri la trairile colegilor lor de generatie. Se naste, astfel, un circuit inchis, in care anumite imagini si metafore circula in spirala, capatind la fiecare autor o alta conotatie. Ar fi foarte intresant, in acest sens, de urmarit cum un fapt biografic accidental, banal in esenta lui, devine la un moment dat, prin transferuri repetate, un simbol cheie, revelator pentru intregul grup sau chiar o intreaga generatie.
In conceptia poetilor nouazecisti, cu cit trairea e mai intima, cu atit ea e mai incarcata de mister existential. De aceea, ei isi rascolesc mereu trecutul. Adolescenta, dar si copilaria, relatiile cu parintii, cu rudele apropiate sau cu prietenii, cu cit sint mai incordate, cu cit sint mai insolite, mai nefiresti, cu atit devin "mai poetice". Biografiile personale nu sint livrate insa la modul grosier, ci halcile de realitate sint invelite in niste ambalaje culturale destul de sofisticate. Desele trimiteri la autorii moderni si postmoderni joaca aici aproximativ acelasi rol pe care-l au colorantii sintetici in mentinerea prospetimii preparatelor culinare. Poetii nouazecisti nu sint  "trairisti" pur singe. Deseori biografia lor imbraca o haina livresca. De fapt, programul lor poetic e apropiat de cel al artistilor anonimi care colinda noaptea prin gurile metrourilor sau prin zona industriala a oraselor, umplind zidurile cu graffiti. "Stau la benzinarie si ascult becul deasupra capului./ Imi trag scatoalce peste tintari./ Daca m-au piscat, tisneste singele. Tot degeaba, asta nu inseamna ca am trait pina la singe. Am citit in doua texte iesene foarte bune/ despre singele care zumzaie in mat de tintar".
In timpul pelegrinarilor nocturne, Radu Andriescu e insotit de umbre ale unor "ilusti prieteni", precum O. Nimigean, Michael Astner, Lucian Teodorovici si autorul "Jucariei mortului", Constantin Acosmei. Deasupra orasului troneaza un "harnasament sado-masochist", un adevarat simbol pentru spiritele aflate in deriva. Cataramele harnasamentului sint alcatuite din gari: "Gara Nicolina, Gara Internationala, Gara Centrala, Gara de Nord…". Locomotivele suiera, rotile zdanganesc pe traverse. Tocurile se apropie si se indeparteaza. Se aud claxoane si injuraturi. "Mergi cu bocanci si fular o jumatate de an". Cealalta jumatate o petreci calatorind peste Ocean, amintindu-ti de anii copilariei: "La virsta aceea, hartile imperiale pareau la fel de ilicite ca si hartile viselor ude ale adolescentilor de mai tirziu…". In peregrinarile lor nocturne, poetii ajung in Piata Nicolina. Garsoniera-sicriu (G4) a lui O. Nimigean ii primeste cu "ferestrele si usile deschise" spre hau. Strecurindu-se inauntru, protagonistii trebuie sa invete sa leviteze in gol. Aici totul e strimt, inghesuit, si totusi acesta e unul din locurile (cel putin pentru multi din poetii tineri ieseni) unde, ca sa parafrazez un ilustru inaintas, "Miorita" s-a metamorfozat in "Oda in metru antic". Pusa, desigur, pe un ritm modern. E si aceasta o istorie, nu-i asa?!

Publicitate și alte recomandări video