Mihai Ursachi si enigmele receptarii critice

S-au scurs sapte ani de la trecerea in cele eterne a magistrului Mihai Ursachi, altadata un simbol, o legenda vie a Iasului, astazi un poet intrat intr-un straniu con de umbra, un fel de Pilnie a lui Stamate a istoriei noastre literare, unde adeseori gloria postuma se vinde si se cumpara cu "20 de bani bacsis", …achitati inca din timpul vieti, caci „restul – dupa cum spune Urmuz – nu reprezinta nici o importanta",  odata ce "Auto-Kosmosul" e "infinit si inutil…". Dupa aceasta scurta digresiune, sa revemin insa la subiect: in comparatie cu popularitatea de care s-a bucurat in timpul vietii, receptarea postuma a lui Mihai Ursachi mi se pare greu de acceptat pentru cei care l-au cunoscut indeaproape si i-au urmarit parcursul literar… Poetii din generatia optzeci, vorbesc in special de bucuresteni, aproape ca l-au uitat, iar pentru noua generatie, cea douamiista, poezia lui pare sa nu mai prezinte mare interes. Am cautat de multe ori sa dezleg misterul lipsei de interes manifestat azi atit de catre poeti, cit si critici din diferite generatii (desigur, exista si exceptii!) vizavi de biografia si de opera autorului Poemului de purpura… Oare formula poetica ursachiana, inelul sau cu enigma, reprezentind un "intreit mister / cu sensuri trei si totusi unul singur", slefuit cu atita rabdare de poet, nu reuseste sa treaca dincolo de "mode si de timp"? Vorbind despre lirica sa in mediile scriitoricesti din capitala, m-am izbit de un zid de reticenta. O anumita rezerva am intilnit-o si la Iasi. Chiar si scriiotrii care il adulau vremuri, azi ridica neputinciosi din umeri. Pentru ei, Mihai Ursachi e un autor clasat. Poezia lui li se pare prea afectata. Pornind de la aceste suspiciuni ce s-au asezat precum praful peste cartile magistrului, am tecut si eu, la rindul meu, printr-un sir de indoieli. Poate, mi-am zis, m-am inselat asupra mesajului poeziei sale. Poate ea nu e chiar atit de valoroasa precum mi s-a parut. Recitind-l insa, am inteles inca o data profunzimea mesajului sau artistic… Opera poetica lasata de Ursachi nu e de mare intindere… Nu e nici egala ca valoare. In fiecare volum intilnim si poezii obisnuite, dar si poezii de-o frumusete rara… Si atunci, de unde aceasta lipsa de receptare? Raspunsul il gasim recitind opera urmuziana. Vesnicia, ca si existenta, e dominata de non-sens si populata de tot felul de bizarerii…

Cu ce-o fi gresit Mihai Ursachi in fata eternitati, nu stiu. Poate a sfidat-o printr-o atitudine aroganta, asa cum, deseori in stare euforica, la masa, isi sfida convivii? Era si aceasta o masca a poetului, o forma de aparare in fata agresiunii celorlalti.

Mihai Ursachi nu suporta sa fie calcat pe batatura, nici de barbati, nici de femei. In public, era, de cele mai multe ori, neasteptat. Fiindca ii placea sa epateze, nu se ferea sa-si expuna prietenii sai de pahar, punindu-i in situatii jenante… Conversatia cu el prezenta intotdeauna o mare doza de risc. Daca la inceput avea tendinta sa te laude nejustificat, sfirsitul dialogului se solda intotdeauna cu o punere la punct apoteotica, dialogul transformindu-se in monolog. Poetul era un erudit, dar si un fin trisor… Trisa, dar o facea admirabil, ca un adevarat artist… Mimica sa era impenetrabila. Umorul, de extractie englezeasca… Daca in perioada tineretii fusese de o punctualitate exemplara, in ultimii sai ani nu-si mai respecta cuvintul. Memoria parea sa-i joace feste. Era vorba, insa, de evenimentele dintr-un trecut apropiat. Caci, in ceea ce priveste trecutul indepartat sau cunostintele sale legate de filozofie, aici lucrurile erau clare. In orice moment, Mihai Ursachi putea sa-ti reproduca, fara a sta prea mult pe ginduri, fragmente intregi din Platon, Aristotel, din Hegel sau din Nietzsche… Uita, insa, cu desavirsire discutiile pe care le purtase cu o zi mai inainte cu prietenii apropiati sau neglija sa-si respecte promisiunile. Stia, insa, la momentul oportun sa-si "curete basmaua", iesind din impas fie printr-o anecdota, fie printr-o gluma articulata in "doi-peri"… In ciuda atitudinii sale "imperiale", cred ca, in forul sau launtric, poetul era un om fragil. Cinismul sau era o arma de atac, dar si un scut de aparare. In viata de toate zilele, poetul se comporta nevorismil, jucind la cacealma. Modelul lui artistic era Baudelaire. Dar si Dali. De la primul si-a insusit lectia nonconformismului. De la celalalt, burlescul dus la paroxism. De altfel, Paradisurile artificiale si Jurnaul unui geniu erau carti la care magistrul revenea frecvent. Tin minte si acum un citat din Baudelaire la care poetul Mihai Ursachi apela adesea, atunci cind voia sa epateze: "Cunoastem indeajuns de bine natura umana – cita el – ca sa stim ca un om care cu o lingurita de dulceata poate sa-si ofere pe loc tot ce-i mai bun din cer si pe pamint nu-si va cistiga nici a mia parte prin munca". Lui Mihai Ursachi, care avea aversiune fata de marxism si de tot ce era legat de propaganda muncii, citatul acesta ii servea drept argument pentru atitudinea sa jemanfisista afisata fata de orice angajament social… In afara de aceasta, magistrul lasa sa se inteleaga ca, pentru a-si provoca starile de transa, apela adesea la reteata lui Baudelaire. Dupa cum lasa sa se inteleaga si faptul ca ar fi fost posesorul unor secrete esoterice, accesibile doar spiritelor inalte. In camera sa de lucru, aflata mereu intr-o dezordine artistica, gaseai, pe sub scaun sau pe sub masa, albume sau fotografii din opera lui De Chirico sau Dali. Una dintre acestea il reprezenta pe divinul Salvator iesind dintr-un metrou parizian, insotit, daca nu ma-nsel, de un sconcs si un furnicar, tinuti strins in lesa… Rasucite in sus, mustatile lui Dali sfidau cerul. Ochii atintiti spre turnul Eiffel, asijderea… Mihai Ursachi isi insusise bine lectia daliana. Uneori, cind il intilneam in Piata Unirii, aveam impresia ca duce in lesa, intr-adevar, un furnicar sau un alt animal exotic. Mersul sau era teapan, afectat. Vorbele – foarte bine regizate. Scopul suprem al promenadei sale delimitate strict de citeva strazi centrale era acela de-a sfida gustul comun… Cind se indrepta spre casa, tinuta lui se destindea.

Imaginea de geniu ratacind meditativ prin orasul situat pe malul Bahluiului (lui Ursachi ii placea sa invoce si Cacaina!) si-a cultivat-o cu obstinatie, slefuindu-i detaliile la fiecare iesire publica.

Ei bine, privita peste un arc de timp, postura aceasta a poetului nonconformist nu pare sa-i mai impresioneze pe contemporani. Ea se intoarce acum ca un bumerang, lovind postumitatea sa. In ce ma priveste, tind sa cred ca lipsa de receptivitate de care are parte in prezent opera ursachiana e un fenomen trecator. Probabil ca timpul ne pune la incercare. "Exista un milion de feluri de-a face poezie – spune Mihai Ursachi intr-unul din memorabilele sale eseuri. Poezia insasi nu poate fi ajunsa decit pe o singura cale", caci "ea e un lucru mai profund si mai filozofic decit istoria". "Unicatele, conchide el, cristalizeaza lent in adincuri si fiecare din ele poarta enigma stralucitoare a Vietii la Univers…".

Purtind amprenta unicitatii, lirica ursachiana nu are cum sa devina mult timp prizoniera conului de umbra de esenta urmuziana in care a intrat…