Sunt somat de colegi, prieteni si diversi cititori ai rubricii de fata sa-mi continui sirul de istorioare doctorale, ce fac, se pare, deliciul multora dintre noi – legati sau nu de viata academica. Asadar, am hotarat sa ma conformez si ma voi referi astazi la cateva scenete din intervalul postdoctoral asa-zicand, cel al "agapei" universitare de "dupa", mai exact spus. Nu vorbesc aici pentru prima oara despre acest obicei autohton (probabil il au si altii, dar, in spatiul anglofon, unde m-am miscat eu cu precadere, "cutuma" in cauza nu exista: la americani, de pilda, dupa o sustinere de teza, noul doctor poate oferi, in cel mai bun caz, o cupa de sampanie si un piscot – intr-adevar, ambele de cea mai buna calitate -, in timp ce, la englezi, functiona o traditie in interiorul careia proaspatul laureat daruia indrumatorului dizertatiei, la sfarsitul intregului proces, o sticla din cel mai bun scotch aflat pe piata britanica -, traditie interzisa insa, prin lege, in anii saptezeci, intrucat autoritatile au considerat, justificat, ca astfel se incuraja consumul de alcool in mediile intelectuale!). Personal, am sentimente contradictorii in raport cu derularea amintitului obicei romanesc. Pe de o parte, inteleg ca finalizarea unei munci de cercetare complexa, cum este, orice ar sustine carcotasii bastinasi, un doctorat autentic (sa pornim de la prezumtia de nevinovatie si sa nu ne referim acum la plagiatori!), induce o stare de bucurie care se vrea impartasita intr-un soi de petrecere. Pe de alta, cred ca aceasta petrecere, in cazul in care nu e bine controlata, are toate sansele sa degenereze, stricand, intr-o clipa, ceea ce pana atunci fusese elevat si, macar in intentie, elitist.

Astfel de – sa le spunem totusi – simpatice situatii mi s-au reactualizat recent, prin intermediul enigmaticelor canale mnemotehnice, si, prin urmare, le includ mai jos, in lista aventurilor doctorale mioritice, initiata, cum se stie, mai demult. Un profesor cumva excentric avea compulsia ca, la mesele abundente date de doctoranzi dupa sustinere, sa solicite resturile alimentare pentru nostimul Saint Bernard care il astepta acasa. Omul explica, politicos, cum cainele buclucas ar fi fost in stare sa manance jumatate de vitel la un pranz, iar convivii intelegeau rapid situatia, debarasandu-si farfuriile intr-o sacosa "a milei", destinata dulaului urias si perpetuu hamesit, Sam. Unii, mai delicati, se jenau chiar sa-si mai termine gratarul, considerand ca Saint Bernard-ului i s-ar fi cuvenit si putina carnita pe langa nelipsitul os. Interesant ramanea faptul ca profesorului in chestiune situatia i se parea absolut normala, intrata, cum ar veni, in tipicul doctoratelor la care participa. Cu vremea, el ajunse sa nu mai furnizeze lamuriri comesenilor. Scotea doar, din servieta, pe parcursul dejunului academic, un sac mare de rafie, pe care-l deschidea deasupra farfuriilor si, ridicand, simbolic, mainile la piept, ca doua labute, latra scurt de doua ori: "Ham! Ham!" Ciosvartele incepeau sa zboare, generos, din toate directiile. "Ham! Ham!" "Domn’ profesor, mai am niste branzica de la aperitiv. Haideti sa i-o dam si pe asta lui Sam!" "Ham! Ham!" "Si mie mi-a ramas niste cabanos. Let’s give it to Sam!" "Ham! Ham!" "Credeti ca o chifla umpluta cu icre i-ar placea?" "Ham! Ham!" "Dar o aripioara?" "Ham! Ham!" Problema fu ca, la una dintre aceste reuniuni, lumea se cam intrecu cu tariile. Decanul, presedintele comisiei doctorale, bause trei Jack Daniels in loc de unul si, cand il vazu pe profesor desfasurandu-si "parasuta" de rafie, spuse, solemn, din capul mesei, cu privire intunecata: "Auzi, ba, Ionica, astazi vreau sa-mi termin linistit friptura. Ma pis pe Sam al tau. N-ai decat sa-l pui la dieta. Asa ca baga porcaria aia la loc in servieta!" Ionica executa ordinul automat, aidoma unui robot nipon, raspunzand succint si impersonal: "Ham! Ham!"

Tot alcoolul a lovit si in, cum sa-i zicem, demnitatea altor trei intruniri doctorale, celebre la timpul lor. In prima, indrumatorul tezei, binisor afumat, ii ceru doctorandului, la terminarea ospatului, cu limba impleticita, sa adune toate sticlele cu bautura ramase, pline chiar si pe sfert, si sa-l ajute sa le duca acasa. "C-ar fi pa-ca-cat, n’asa, sa le-le ia chel-ne-ne-rii, odata-ta ce au fost plati-ti-te!" Doctorandul, suficient de instabil locomotor el insusi (se cinstise exagerat, datorita euforiei succesului!), le aduna intr-o sacosa si-si urma, tacut, profesorul (vorba personajului lui Melville: "Follow your leader!"). Nu mersera ei prea mult, impiedicat, cand tanarul laureat pasi gresit pe marginea unei borduri, cazand, intr-o secunda, la pamant. Sticlele se facura tandari, cu un zgomot ce paru, in linistea noptii, de-a dreptul infernal. "Ce fa-faci, to-to-lomacule?", intreba, derutat indrumatorul doctoral. Nefericitul serpas nocturn se ridica nesigur de pe asfalt si, deodata, umflandu-si pieptul precum Tarzan atunci cand isi chema elefantii, desi nu scosese un sunet in ultimele ore, racni infiorator, aflat pesemne sub impactul anamnetic-etilic al unui tablou din copilarie: "Stiicleee sii booorcaaanee cumpaaaraaam!" Luminile se aprinsera pe la ferestre si, in scurta vreme, masinile cu girofar inconjurau zona.

In cel de-al doilea episod, doctorandul isi conducea, similar, adica post festum, conducatorul stiintific acasa, in miez de noapte. O mica diferenta trebuie notata totusi aici: in timp ce profesorul abia se tinea pe picioare, dand semne de halucinatii (se adresa, aparent, unui interlocutor nevazut, cu expresii injurioase), tanarul discipol era foarte treaz si foarte ingrijorat, intrucat stia cu aproximatie adresa celui pe care il insotea. Ajunsera in fata unui bloc. Doctorandul a citit, panicat, la lumina brichetei, lista de locatari: "Domn’ profesor, asta e?" "Du-te, m’, ‘n ‘zda lu’ maman!", raspunse indrumatorul, clatinandu-se terifiant. Tanarul se repezi sa-l sustina, dar profesorul se replie, aparandu-se de o lovitura imaginara si zbierand: "Nu daaa, m’!" "Nu dau, domn’ profesor! Vreau numai sa nu va las sa cadeti!" "Ce spui, m’? Cine esti tu, m’? Du-te-n ‘zda lu’ maman!" Apoi, iar, ca din gura de sarpe: "Nu daa, m’!" Un grup de mardeiasi districtuali, hoinarind printre blocuri, lua in serios halucinatia profesorului si ii interpela pe cei doi plimbareti tarzii in asa fel incat amindoi fura nevoiti sa poarte ochelari fumurii, timp de mai multe saptamani, dupa eveniment. In fine, in cea de-a treia secventa, tot un indrumator chefliu de teza, care adunase, pentru doctoratul respectiv, o comisie stiintifica variata, cu profesori din toate regiunile istorice ale Romaniei, nu-si putu reprima entuziasmul si, la un moment dat, sari, cu dexteritate de cimpanzeu, in mijlocul mesei doctorale, strigand: "Fratilor, eu sunt Mihai Viteazu! Am unit toate provinciile romanesti! Asta-i pohta ce-am pohtit!" Ulterior, se porni sa arunce, glorios, hainele de pe el. Ca si Mihai Bravul, fu "decapitat" de catre autoritatile academice prin interzicerea dreptului de a mai conduce doctorate.

Morala? Mai exista oare una?