Note de nespecialist despre pictura lui Neo Rauch

Duminica, 15 august, s-a inchis expozitia de pictura Neo Rauch, intitulata Begleiter, de la Muzeul artelor plastice din Leipzig, pe care am vazut-o, chiar in ultima zi, la sugestia prietenilor si traducatorilor Julia Richter si Roland Erb.

Rauch este un pictor german nascut in 1960, in Leipzig, care, la numai 50 de ani, a ajuns la o mare notorietate, gratie si faptului ca e apreciat de americani. Cel numit "the painter who came from the cold" de catre o jurnalista de la New York Times, mare admiratoare a sa, are tablouri la Muzeul de arta moderna (MoMA) si a expus la muzeul Metropolitan, ambele din New York, dar si in muzee din Pennsylvania, Missouri, apoi Canada, Austria etc. E celebru si in tara sa: i s-a acordat onoarea – lui, un pictor contemporan – de a picta vitraliile din Elisabethkapelle a renumitei si stravechii catedrale din Naumburg (sec. al XIII-lea), lucru putin obisnuit in spatiul cultural german; riscind sa par circotasa peste masura, voi spune ca nici culoarea (rosie), nici personajele de pe vitralii nu m-au emotionat cit m-au emotionat, de pilda, cele 3 vitralii originale… si, ca sa contrazica proverbul "nimeni nu e profet in satul lui", Rauch e notoriu si in orasul natal – expozitia aniversara din Muzeul artelor plastice, deschisa in intervalul 4 aprilie -15 august, a fost vizitata de 100.000 de insi, cifra considerata in mass-media locala un record.

Se spune si se scrie ca stilul lui Neo Rauch e influentat de René Magritte si de Giorgio de Chirico. Mie (dar eu, cum spuneam si cu alta ocazie, nu sint critic de arta!) mi s-a parut ca, in tablourile de mari dimensiuni, care sfideaza orice pre-judecata artistica, orice regula (ca si pictura naiva, de care artistul imi pare stimulat, inspirat), nu prea gasesti rigoarea liniei sau a perspectivei celor doi suprarealisti si nici stranietatea, "frigul" existential emanind din cele mai cunoscute opere ale acestora. Daca e musai sa-l consideri suprarealist pe Rauch (el insusi are insa o retinere fata de asemenea inseriere), in aceste lucrari mie imi pare mai curind a adia aerul acelui Dali indragostit de kitsch, de alaturari neasteptate, de adincimi "abisale", la plasticianul german kitschul si alaturarile imposibile si adincimile "abisale" luind in raspar realismul socialist. Pictate in culori predominant puternice  – imaginati-va un predicator cu bluza verde-verde si adidasi rosii-rosii! -, neevitind insa nici tonurile spalacite, murdare, tablourile sint populate de mineri, constructori, sudori, femei care tricoteaza etc., toti dotati, fireste, cu uneltele specifice – dupa cum vedeti, personaje binecunoscute noua pina la greata din frescele de pe edificiile comuniste si din pictura amatorilor scosi in fata de "Cintarea Romaniei"; alteori, personajele sugereaza autoritatea, violenta sau chiar maleficul. Fundalul, decorul in care evolueaza ele sint peisajele urbane, dar si interioarele sint parca sufocate de o caldura dubioasa strecurata intre obiecte, evocind mai curind o lume a ruinii, a promiscuitatii, a… desperecheatului. Adesea, cele mai multe lucrari ale lui Neo Rauch din Begleiter "sar" brusc in alta dimensiune, nu atit suprareala, cit metaforica, as spune, gratie vreunui personaj care e "din alt film", sau din alt timp, sau care zboara ca la Chagall, sau care trimite direct la ideologia ori la cliseele, obsesiile comuniste. Citeva titluri de lucrari: Revolta, Gardianul, Solutia reactionara, Rasarit, Noroc, Muncitor. Pentru cei care nu au inca idee de universul lui Rauch, iata, de pilda, lucrarea intitulata Noul, in care descoperi: o figura de Mefisto cu un bat-sarpe in mina; la picioarele lui, apare capul lui Marx cu ochelari, un muncitor cu numarul 32 pe tricou si o femeie care croseteaza, supraveghind, se pare, o tigaie in care se labarteaza un ochi (ou) sub forma unui cap de barbat; pe linga tigaie se strecoara o sopirla verde; toata aceasta harababura e pictata pe fondul unei cladiri mari si darapanate, cum intilnesti adesea in Leipzig si, probabil, in toate tarile foste comuniste. Sau iata tabloul intitulat – ironic, desigur – Duminica: un dezolant "peisaj" urban schitat prin doar citeva linii, continind un autobuz prapadit, o strada, niste siluete de oameni abia conturate, clara fiind doar impresia de incolonare a lor si de cer gol, pustiu…

Probabil astfel de tablouri, cu asemenea personaje si asemenea tematica, i-au adus lui Neo Rauch voga printre americani. Dar mie mi-au placut mai curind citeva piese "realiste" de mici dimensiuni, de altfel singurele dintr-o expozitie destul de vasta: Bestii, Tivul padurii, sau metaforicele Tatal (in care raportul clasic e inversat, un fiu tinar, cu o figura melancolica, tinindu-si tatal in brate) si Blana. Pina acum nu pot spune, deci, cu mina pe inima ca pictura lui Rauch ma atrage in mod deosebit. Cu toate acestea, cred ca opera lui reprezinta un fenomen cultural interesant. Cu siguranta exista si alti artisti din zona estului ex-comunist obsedati de vremurile din care am iesit acum doua decenii, dar imi vine greu sa cred ca valorifica, si inca atit de pregnant, asemenea lui Neo Rauch, clisee, imagini, o viziune "naiva", rudimentara, kitsch, agresiva in final, din arta agreata de apusa ideologie.