Noua feminitate

Analizind romanul Ion al lui Rebreanu, G. Calinescu spune, la un moment dat, in celebra sa Istorie…, urmatoarele – nu mai putin celebre – cuvinte: "In societatea taraneasca, femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii". Fraza este cunoscuta, cred, de toata lumea. Acum vreo doua decenii, era chiar o banalitate de manual. Calinescu – un misogin nedisimulat el insusi, studiat, din acest unghi, la rubrica de fata, in urma cu mai bine de un an – enunta aici un adevar trist, legat de mentalitatile patriarhale ale lumii traditionale, nu doar romanesti, as indrazni sa adaug, ci internationale: femeia nu depaseste, in interiorul stereotipurilor culturale ancestrale, nivelul unei comoditati oarecare, necesare – prin functiunile sale biologice si sociale – bunului mers al istoriei. Exemplul particular, cu valoare generica, folosit de Calinescu, e Ana, femeia-victima (imaginata de Rebreanu), care ajunge un mijloc de confruntare sociala intre doi barbati: tatal si viitorul sot. Personalitatea si umanitatea din ea sint reduse pina la anihilare de vointa masculina, ce o reproduce mental, invariabil, numai in formula de obiect. Odata incheiata capacitatea sa utilitara (forta de munca, entitate procreatoare si valoare concreta, cuantificabila financiar), rolul istoric al femeii, practic, s-a terminat. Aidoma celorlalte "dobitoace" din spatiul domestic, ea se dovedeste dispensabila, facind loc, eventual, altui "animal" – mai tinar si, implicit, mai cu folos exploatabil.

Individul postmodern ar zice, la prima vedere, ca progresul omenirii a fost, dupa cel de-al doilea razboi mondial, macar din aceasta perspectiva, covirsitor. Mentalitatile au evoluat fantastic, pretutindeni in lumea civilizata, femeia s-a emancipat, au aparut ideologii de modernizare filozofica (precum feminismul!), penetrind majoritatea straturilor de rezistenta culturala (autarhica) si, in sfirsit, barbatii au inceput sa-si redefineasca pozitiile sociale in raport cu nevoile de afirmare si exprimare ale partenerelor lor de viata. S-au ivit – uneori cu succes real – tipologii novatoare, ca femeia-politician, femeia-om-de-afaceri, femeia-soldat, femeia-astronaut, femeia-boxeur si femeia-fotbalist, in perfect acord cu rigorile unui sistem (postindustrial, postmodern, etc.) deschis catre periferii, minoritari si vechii ostracizati. In plus, ceea ce mi se pare, intr-un anumit sens, mai important, s-a conturat, treptat, o intreaga infrastructura, cum sa-i spun, "mentalista", destinata sustinerii "ideologice" si "filozofice" a procesului emanciparii. Aici pot fi citate mii (poate chiar milioane, cine stie?) de publicatii (carti si reviste), talk-show-uri, show-uri, institutii, comisii, comitete s.a.m.d. axate pe problematica feminitatii. Nu orice "feminitate", se intelege, ci "feminitatea" progresista (emancipata) a mileniului trei. Nu stiu cit de dezvoltat e, in mod autentic, publicul/clientela acestor forme de existenta sociala, pentru a reusi sa le masuram obiectiv gradul de eficienta. In principiu, ele (publicul/clientela) ar trebui sa fie totusi consistente, avind in vedere traiectoria preponderent ascensiva, pe care respectivele "forme" le-au urmat in ultimii ani.

Daca insa un ochi rautacios se opreste ceva mai indelungat asupra unora dintre elementele acestei impresionante recuzite culturale (asupra revistelor "cu nume", pentru femei, bunaoara!), poate avea neasteptate revelatii. Multe dintre publicatiile contemporane despre feminitate accentueaza, paradoxal, si cumva oblic, indirect, fenomenul de discriminare a femeii, intorcindu-ne, ironic, din punct de vedere mentalist, in urma cu trei sute de ani. Nu sint cititorul unor astfel de magazine, n-as vrea sa ma percepeti eronat, dar, fiind un consumator consecvent de presa (in general, culturala), obligatoriu, intirzii adesea cu privirea pe standurile de reviste, citind, intre altele, si titlurile mai exotice, unele legate strict de femei. O vreme, mi-am zis ca, din titluri, nu am cum sa-mi fac o impresie adecvata si ca, fara indoiala, sentimentele mele de suspiciune ar fi putut fi false. Parcurgind, la repezeala, sintagmele stridente de pe copertile unor mensuale, hebdomadare ori trimestriale, precum Unica, Tabu, Eva, Felicia, Ioana sau Cosmopolitan, traiam o senzatie de dezolare. "Emancipata" femeie postmoderna parea, in viziunea editorilor unor asemenea (luxoase, altfel!) publicatii, o creatura destinata, neconditionat, sexului, experimentelor culinare, bijuteriilor, hainelor si machiajelor (toate create pentru bucuria unui ultracentralizat barbat, conturat in decorul subliminal al titlurilor ca o veritabila fantoma venita din trecutul patriarhal!).

Ca atare, intrigat, deunazi, am facut un gest nebunesc. Mi-am cumparat ultimele numere din revistele amintite, lasind-o cu ochii mariti de spaima pe vinzatoarea care-mi da, de obicei, Romania literara. Am vrut sa ma conving ca gresesc, ca niste campioni ai emanciparii feminine nu pot sa vada in femeie doar un accesoriu stupid al universului masculin, o mita impopotonata cu zorzoane, tolanita pe o canapea de lux. Din pacate, rezultatul a fost deprimant. Femeia postmoderna, "Eva" prezentului, este un cliseu, o marota a societatii de consum. Ea invata sa faca zilnic cumparaturi, sa gateasca fantezist, sa se imbrace colorat, sa faca sex aproape tot timpul (inclusiv in public, pentru "a condimenta" viata iubitului/sotului), sa-si puna in valoare nurii, sa aduca bani in casa (nu din independenta financiara, ci din aceeasi dorinta patologica de a-si multumi partenerul), sa fie, citez (din Eva), "adamoholic"", sa viseze (nu la calatorii intergalactice, ci la "a fi in pat cu Brad Pitt"), sa manince cu stil, sa se infometeze cu metoda, sa-si cocoloseasca progeniturile, etc. Nu trebuie sa fii mare lector printre rinduri pentru a observa faptul ca, in acest tip de societate postmoderna, femeia reprezinta (tot) doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii. Adica aceeasi veche forta de munca, sursa de venit si factor de procreare, toate stilizate, butaforic, pe un fundal de paradis terestru. Singura diferenta ar veni din aceea ca femeia traditionala (vezi pe Ana lui Rebreanu), satula de oprimare, recurge, la un moment dat, la gestul disperat al punerii streangului de git. Femeia postmoderna e sfatuita, dimpotriva, sa manifeste, in orice imprejurare, un optimism maladiv. Sa chitcaie oligofrenic, in vile somptuoase, la mondenitati, pe plaja la Miami, la solar sau in propriul jacuzzi, pina cind cel de linga ea va avea el insusi bunul simt sa-si caute o creanga rezistenta si o funie cit mai robusta.

Publicitate și alte recomandări video