Nuante, pentru cine mai vrea sa le vada

Regele Mihai I este un personaj tragic, aflat – prea mult, cred – sub vremuri. A fost monarh intr-o perioada infernala, in care posibilitatile de actiune erau limitate. Dar acestea existau. Este drept ca regele avea, prin aranjamentul politic si cvasi-legal al momentului, puteri limitate. In septembrie 1940, regele (atunci in virsta de 19 ani) si-a autolimitat atributiile, sub presiunea momentului, si i-a acordat generalului Ion Antonescu puteri sporite in stat, investindu-l drept "Conducator" al statului "national-legionar" (titulatura de "Conducator" fiind de inspiratie fascista, utilizata inainte si de Carol al II-lea). Antonescu avea atributii extinse in domeniul legislativ (dizolvase Parlamentul si legifera in locul acestuia), guvernamental, al armatei si politicii externe (avind dreptul de a incheia tratate, de a incheia pace sau a declara razboi). Regele raminea insa seful armatei si acest lucru a contat la 23 august 1944, cind a produs lovitura de palat care a disociat Romania de Germania nazista, alaturindu-se puterilor aliate. Antonescu insusi cauta, din ratiuni propagandistice, asocierea publica cu regele Mihai I, pentru a imprumuta legitimitate de la acesta. La Arhivele Nationale sint zeci de fotografii in care Mihai I apare alaturi de Antonescu la manifestatii publice sau in vizite regizate pe front. Am inclus o astfel de fotografie si in expozitia despre pogromul de la Iasi, care va fi vernisata luni, 27 iunie, la Muzeul Unirii din Iasi. Ceea ce i se poate reprosa cu fermitate regelui Mihai I este ca s-a complacut prea mult in rolurile decorative care i-au fost alocate. Il vedem in fotografii propagandistice similare si alaturi de Carol al II-lea pe vremea dictaturii regale sau alaturi de comunisti, mai tirziu. Mihai I avea la indemina instrumentul declaratiilor publice si al disocierii simbolice – plin de riscuri intr-adevar, dar pe masura responsabilitatii sale de monarh – dar l-a utilizat foarte putin, mai ales pe vremea coabitarii cu Antonescu.

Desi nu avea putere, regele se bucura de autoritate publica prin pozitia sa de monarh de drept divin si de cap al sistemului politic de la noi. Faima monarhiei fusese afectata de comportamentul iresponsabil adesea al regelui Carol al II-lea, dar nu fusese nici pe departe distrusa – si exista nenumarate dovezi in documente pentru aceasta. Monarhia raminea o sursa importanta de legitimitate. Or regele Mihai I a facut caz si uz prea putin de autoritatea sa.

Exista informatii ca regele Mihai a contribuit, alaturi de mama sa, regina-mama Maria, si de altii, la readucerea in tara a lui W. Filderman, important lider al comunitatii evreiesti, din Transnistria, acolo unde fusese deportat din ordinul lui Antonescu. Dar nu exista nici un semn ca Mihai I ar fi protestat in vreun fel fata de deportarea altor sute de mii de evrei in Transnistria. In interviurile ulterioare, Mihai I isi marturiseste indirect ignorata fata de acest subiect, recunoscind totodata ca era la curent intr-o masura considerabila cu ceea ce li se intimpla evreilor din cauza regimului fascist antonescian. Ginditi-va ce greutate extraordinara ar fi avut o declaratie publica de protest a regelui fata de oprimarea evreilor. In interiorul casei regale, interventiile in favoarea evreilor erau specialitatea reginei Maria, care a si fost recompensata de catre statul Israel, prin intermediul Yad Vashem, cu titlul de drept intre popoare.

Prin urmare, regele Mihai I poate fi acuzat mai mult pentru ceea ce nu a facut, decit pentru ceea ce a facut. Trebuia sa iasa mai des, mai repede si mai ferm din pozitia de personaj de vitrina. A fost monarhul Romaniei intr-o vreme cind situatia ii punea pe umeri o povara de responsabilitate imensa.

Mihai I nu are nici o legatura cu implicarea Romaniei in Holocaust, intreaga responsabilitate pentru luare deciziilor in acest sens ii revine lui Ion Antonescu si regimului sau. Nu stiu daca mai trebuia facuta aceasta precizare, pentru ca, la o lectura seaca, nici in afirmatiile presedintelui Basescu nu este sugerata o translare de responsabilitate. Nepotrivita este doar punerea in balanta a lui Antonescu in contrapondere fata de Mihai I. Antonescu merita a fi considerat criminal de razboi indiferent de ce au facut altii. Iar diferenta intre ceea ce a facut rau Antonescu si ceea ce a facut regele Mihai este imensa. 

Regele Mihai nu a fost, fara doar si poate, "sluga la rusi". Si a fost fortat sa abdice, nu a fost un gest de vointa personala. In relatia cu noile autoritati, a incercat, prin eforturi politice interne si internationale, iesind intrucitva din pasivitate, sa mentina sistemul politic democratic si sa limiteze puterea comunista, prin "greva regala" impotriva guvernului Groza si alte actiuni. I-au lipsit, totusi, si de aceasta data gesturile ample si ferme, cu impact public. La nivelul opiniei publice, raminea impresia ambiguitatii – aceasta si din cauza propagandei comuniste masive. Pe de alta parte, trebuie spus ca marja sa de actiune s-a redus dramatic intr-o progresie extrem de rapida. Ramasa in zona de dominatie sovietica, Romania a mers inconturnabil spre comunism. Putea regele Mihai sa faca mai multe atunci? Evident, nu putem sti cu siguranta raspunsul la un exercitiu contrafactual, dar probabil ca da. 

Sa luam exemplul Bulgariei. Desi aliata a lui Hitler, la fel ca Romania, Bulgaria nu a luat parte la proiectul genocidar impotriva evreilor. Iar regele Simeon al II-lea (mai tinar cu 16 ani decit Mihai I) a fost fortat sa plece in exil in 1946, in urma unui referendum manipulat de  comunisti si sovietici. Nu a semnat insa nici un act de abdicare – ceea ce nu a avut vreun impact legal asupra situatiei din Bulgaria comunista, dar a mentinut autoritatea casei regale la cote importante peste timp. Asa cum se stie, Simeon s-a intors in Bulgaria in 1996, a participat la alegerile statului republican si a devenit – caz unic in istorie – prim ministru intre 2001-2005, formind si o formatiune politica influenta multi ani in politica bulgara a deceniului trecut. 

Pentru a furniza toate nuantele in aceasta dezbatere, mai trebuie spus ca regele Mihai a avut un rol important in exil, desi nu a reusit sa coaguleze – probabil era imposibil – exilul democratic al Romaniei. A pus umarul la miscarea anticomunista si a contribuit extraordinar prin interventiile la Europa Libera la mentinerea sperantei pentru romani. Personal, imi aduc aminte emotia pe care mi-a produs-o, adolescent fiind, discursul radiofonic al regelui din 1988. Dupa 1989, regele s-a remarcat prin bun simt, tact si echilibru in interventiile sale publice, fiind un exemplu in acest sens. A suferit mizerii incredibile din cauza lui Ion Iliescu si nu merita o noua jignire. Insa rolul sau in istorie merita o dezbatere serioasa, precum si in general ideea de responsabilitate a unui om politic in vremuri tulburi.

In concluzie, o judecata despre rolul istoric al regelui Mihai I nu comporta nici eroizare neverosimila, nici denigrare devastatoare. Regele are un profil amestecat, precum vremurile pe care le-a trait si deasupra carora nu a reusit sa se ridice. Dezbaterile din ultima vreme au fost subminate de ipocrizia multora din micii meseriasi ai marilor indignari. Am vazut plingind fals soarta regelui istorici care l-au denigrat altadata in scris, ziaristi care nu s-au delimitat de ziarele ai caror angajati erau in anii ’90 si care au dus campanii grotesti impotriva regelui, fostul sef al televiziunii publice care a controlat o astfel de campanie si care, in plus, a facut afirmatii negationiste pe subiectul Holocaustului (atribuindu-i acum abuziv presedintelui Basescu afirmatii similare) si politicieni care altfel nu dau doi bani pe regele Mihai. A fost foarte greu sa se vada nuantele in aceasta dezbatere, cum este din ce in ce mai greu sa se vada in sfera publica de la noi.