Parabola blocului de locuinte

Nu stiu daca ati observat si dumneavoastra un fapt care pe mine ma contrariaza: prozatorii nostri ezita  sau chiar evita sa localizeze actiunea unui roman intr-un oras cu numele lui real, nu unul fictiv. In literatura lumii, marile romane „se petrec" in mari orase sau invers: marile orase au marile lor romane, care le sporesc faima, le mitologizeaza, sporindu-le, deopotriva, puterea de seductie. Parisul, cat e el de Paris, n-ar fi nimic daca n-ar fi fost locul actiunii a zeci, daca nu sute de romane si povestiri.Tot asa Roma, Londra, Moscova, Sankt-Petersburg, Tokyo, Kyoto (Kyoto nu-i, cumva, anagrama lui Tokyo?), Venetia, Palermo – si mai adaugati si dumneavoastra. Chiar acum se afla in librarii un roman numit Amsterdam, asadar o „poveste", localizata in ceea ce mentalul european a numit „Venetia Nordului"… La noi, primul titlu care-mi vine-n minte este Sfarsit de veac in Bucuresti. Mai stie cineva cine-i este autorul? Ce prozator fantastic, in realismul lui, Ion Marin Sadoveanu! Poate doar ghinionul de-a purta acelasi nume si de-a fi contemporan cu monstrul sacru Mihail l-a frustrat de o glorie binemeritata. De altfel, „Ceahlaului prozei romanesti" i se datoreaza ducerea in derizoriu a oraselor si targurilor, ca locuri unde nu s-a intamplat nimic. In fapt, nu lui, ci criticilor si istoricilor literari, chiar cititorilor, care, de vreo suta de ani incoace, incearca a identifica acel loc si, nereusind, il situeaza pretutindeni si nicaieri. Ce simplu ar fi fost, pentru Sadoveanu, sa localizeze actiunea la Falticeni sau la Pascani, la Dorohoi sau la Roman… Ne-ar fi scutit de efortul de a ne da cu presupusul. Plus ca efectul acestei, ce mai incoace-ncolo!, blasfemii l-ar fi suportat o singura localitate, nu toate la un loc si fiecare in parte… Si poate ca exemplul lui luminos I-ar fi incurajat si pe alti scriitori sa fixeze ferm, cu numele real, locul actiunii, nu sa o situeze in fel de fel de localitati cu terminatia -eni, pe care, oricat le-ai cauta, nu le vei gasi nu doar in Lista oraselor Romaniei, dar nici macar in Mersul trenurilor…

Si totusi, dupa Evenimente, cum le zice Petru Cimpoesu, au inceput sa apara romane a caror actiune se petrece, fara dubii, nu doar in Bucuresti, ci si in Cluj (chiar Napoca), in Timisoara, in Medgidia (Cristian Teodorescu a luat toate premiile posibile), in Constanta, in Pitesti si unde mai berevoiesti… La Iasi, semnalul l-au dat, in anii ’90, Dorin Spineanu si Magda Ursache, iar mai incoace, Gabriela Gavril si Nichita Danilov. Talpile lui Nichita si-au lasat amprenta pe toate cele sapte coline, atat in proza, cat si in poezie. Aceasta pe cat de orgolioasa, pe atat de ciudata urbe „respira" si intr-un roman al lui Grigore Ilisei, doar ca autorul a plasat, sadovenian, locul unde se intampla, totusi, ceva, intr-un inexistent Valeni… Si romanul lui Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie, pluteste intr-o atmosfera foarte ieseana, doar ca autorul  nu pune degetul pe rana… Or mai fi si alti prozatori care zgandara orgoliul iasiot, dar vai!, accesul meu la carte, in perioada de tranzitie, a fost drastic cenzurat economic. Si nici nu sunt critic literar, ca sa primesc prompt, cu autograf inalt magulitor, toate cartile posibile si imposibile… Asa, ma limitez la ce apare, cu o intarziere de doi-trei ani (fata de editia princeps), intr-o colectie de 10 lei, a celor mai indragite best-seller-uri, republicate de „Ziarul de Iasi". Tot timpul am fost defazat, dintotdeauna am intarziat la evenimentele majore (cum ar fi sedintele de orice soi), asa ca, vorba ceea: te pui pentru doi kilometri?! Sunt o baba comunista, as zice, deodata cu acelasi Dan Lungu, al carui roman, aparut in 2007, l-am citit abia in 2011. Asa, acum, Simion liftnicul, al lui Cimpoesu, aparut tot in 2007, reeditat de cateva ori, tradus si acoperit de premii. Oare voi mai apuca sa citesc Matei Brunul, romanul recent premiat, al lui Lucian Dan Teodorovici? Cum editia I a romanelor de succes are, mai intotdeauna si pretutindeni, preturi inhibante, cred ca astfel de scrieri ar trebui sa apara direct in editia a doua, a treia sau chiar a patra, in colectii accesibile si cititorilor, nu doar milionarilor. Parerea mea.

Ceea ce pentru Iasi sunt scriitorii mai sus citati (si altii inca), pentru Bacau e Petru Cimpoesu. Deodata, prin numeroasele traduceri in limbi etranjere ale romanului Simion liftnicul, „orasul de pe Bistrita" capata o anvergura europeana, cu tendinta de-a traversa oceanele. Autorul isi plaseaza actiunea intr-un bloc de locuinte de pe strada Oilor (fosta Euler), punct geometric in jurul caruia graviteaza un intreg oras si, evident, o intreaga tara. Daca n-ar fi fost precizarea din paranteza („fosta Euler"), as fi crezut ca „strada Oilor" e o inventie a autorului, sugerand o comparatie cam grosolana a locatarilor cu acele animale care au obiceiul de a se uita tamp la tine sau, daca prima (au si oile un lider!) se duce in prapastie, celelalte o urmeaza fara a clipi… Dar e posibil ca aceasta strada chiar sa existe (bacauanii o stiu mai bine). Oricum, cand Simion se blocheaza, voit, in lift – de aici, liftnicul – , locatarii „se blocheaza" si ei, in sensul ca nu reactioneaza, cum te-ai astepta, vehement, „nu iau atitudine", ci privesc evenimentul cu o fatalitate mioritica. Domnul Ion-seful-de-scara se agita ca un pitigoi pensionar, compune  „adrese" si „avertismente", fara a „actiona". Domnul Ilie, motociclist, demonteaza motocicleta in fata blocului si o urca piesa cu piesa, pe scari, pana la etajul sase, spre a o repara (in propria-i garsoniera), dar nu intreaba ce se intampla cu liftul… Tot in fata blocului, copiii care se joaca „de-a Scufita Rosie" nu se decid (evident!) cine pe cine sa interpreteze (si, din pacate, nu vom afla daca s-au decis…). Chiar si locatarii cu diverse disfunctii accepta fatalitatea, constatand ca, totusi, putina miscare face bine.

Locatarii au o viata „la vedere", cu obisnuinte si stereotipii, si una „secreta", pe care o stie cam toata lumea, prin domestica spionare – voluntara sau involuntara. Caci usile au vizor, iar peretii – fiind si prea subtiri – urechi… Asa, genialul elev Temistocle, din clasa a sasea, este „martorul involuntar si neputincios al aproape tuturor etapelor initierii dirigintei sale", doamna profesoara Zenovia Sempronian (de care, desigur, era indragostit), in practicile yoga, sedintele desfasurandu-se in garsoniera perete-n perete a domnului Nicostrat Zavoratul. Doamna Pelaghia, fiinta super-pioasa, are amant „pe domnul-al-carui-nume-il-trecem-sub-tacere". Domnul Eftimie, profesor de sport, este victima elevei Ciobanu, din clasa a XII-a, care il acuza ca a lasat-o gravida, din simplul fapt ca au fost impreuna intr-o tabara scolara. Domnul Elefterie Popescu (trimitere la Lefter Popescu, din cele „Doua loturi" caragialiene) este sigur ca va castiga la Loto si va investi, masiv, la „Caritas"…

Si tot asa. Intr-un bloc cu 8 etaje sunt cel putin 32 de garsoniere pe o scara si cel putin dublu numarul locatarilor. Prozatorul manipuleaza vreo 10-15 personaje (n-am avut perversiunea de-a le numara), le abandoneaza – spre disperarea cititorului – si le recupereaza, intru continua incantare a aceluiasi cititor. O lentoare moldoveneasca (subtitlul roman cu ingeri si moldoveni spune totul) se insinueaza nu doar in „actiunile" personajelor, ci si in dinamica romanului, care face numeroase bucle si meandre, ca un rau care-si cauta, rabdator, fagasul. Orasul pulseaza, ca un miriapod. Daca Petru Cimpoesu si-a gasit Bacaul, este absolut sigur ca si Bacaul si-a gasit prozatorul.