Religie si putere (I)

Lucrarea Religie si putere, aparuta la Polirom Iasi, 2005, reuneste trei eseuri: Biserica si statul laic, de Gianpaolo Romanato, Pentru o economie politica a bunurilor religioase, de Mario G. Lombardo si Religia si cresterea puterii, de Ioan Petru Culianu, ultimul fiind preluat mai apoi in volumul Religione e potere, aparut la Editura Marienti, Torino, 1981. Cele trei studii sint complementare, astfel incit rezulta un volum destul de unitar. Cu toate acestea, mi-as permite sa prezint aici doar studiul lui Culianu, oarecum inedit la noi, scris la numai 30 de ani, chiar daca va fi reluat mai tirziu, in care autorul dezvolta, in chip remarcabil, o serie de idei premonitorii.

Asa cum arata autorii, religia si puterea constituiau un binom susceptibil sa trezeasca „o oarecare perplexitate", raporturile dintre Biserica si Stat fiind o tema indelung dezbatuta, cele doua instante conditionindu-se si limitindu-se reciproc. Desi erudita, lucrarea e accesibila si nespecialistilor. Religia si puterea constituie doua constante antropologice atit pentru individul autonom, cit si pentru membrul societatii, religia aparind ca veriga subtila de legatura intre cele doua extreme: ale individualizarii si ale socializarii. „Totusi astazi, in fata unei puteri anonime si polivalente, care avanseaza insinuindu-se pretutindeni si anulind autonomia si libertatea omului, s-ar zice ca religia modifica si poate ca, rasturnind, readuce la suprafata ceea ce, conform traditiei, era functia sa: adica reapare ca factor de eliberare" (Introducere, p.7)

In studiul sau, Culianu evidentiaza rolul socializant, dar si compensatoriu al riturilor religioase, care configureaza o matrice rituala a libertatii, acceptabila social si satisfacatoare individual, care s-a manifestat ca stavila in fata tendintelor invadatoare ale puterii. Religiile au stiut astfel sa tina in friu instinctele agresive. Astazi insa, odata cu desacralizarea, cu ocultarea sentimentului religios, care va fi destinul societatii umane fata cu dezlantuirea nelimitata a agresivitatii? Este doar una dintre problemele ridicate de Culianu, alaturi de o serie de (ipo)teze interesante pe care le lanseaza acum si care vor fi reluate mai tirziu in opera sa, atita cit i s-a permis sa fie. Ne propunem, in spatiul disponibil, o trecere a lor in revista, pentru ca ne pot da o idee macar despre gindirea marelui nostru istoric al religiilor.

Inainte de orice, am fost surprins de actualitatea tezelor lui Culianu, parca ar fi fost scrise in zilele noastre. Sa prezentam citeva:

In primul rind, autorul considera ca in societatea occidentala a coborit in mod foarte periculos gradul de suportabilitate a normelor sociale si asta in primul rind datorita inmultirii excesive a acestora. Au disparut, ori s-au restrins foarte mult, spatiile in care manifestarile individuale de „putere" sa poata fi cheltuite. Alti factori determinanti ar fi manipularea maselor prin mass-media, ca si sentimentul precaritati existentiale intr-o lume ce a devenit „un butoi cu pulbere gata sa sara in aer in orice clipa", plus neincrederea generalizata in clasele politice si stresul demografic amenintator. Toate acestea au explodat intr-adevar in zilele noastre, observatiile lui Culianu fiind de-a dreptul premonitorii. Autorul sesizeaza, in acest sens, si reaparitia termenului de antinomism (atitudine contrara normelor), la moda cindva in cultura occidentala, de la Kirkegaard la Camus.

Individul-masa, constituit in bande urbane, capata un sentiment de putere cvasi-invincibila, care vine si din numar, dar si din anomia masei, din iresponsabilitatea ei. Se dau si explicatii freudiene: „Coeziunea masei se realizeaza prin libidoul insusi, iar modul cum se implineste functia libidoului este cel al sugestiei hipnotice a grupului asupra individului si a capeteniei asupra grupului in intregul sau. Hipnoza colectiva provoaca regresiunea psihica a grupului" (p.176). Oamenii se comporta ca si celulele, au tendinta de a se aduna in unitati din ce in ce mai ample si cu cit mai ample cu atit mai gregare. Este invocat si Konrad Lorenz, fondatorul etologiei, care vorbeste despre „agresivitatea intraspecifica", pulsiune a luptei la animal ca si la om, in cadrul aceleiasi specii. Concluzia sa este ca agresivitatea este un instinct si ca functia sa este una de autoconservare.

Astfel, omul se transforma, cum spunea Edgar Morin, din homo sapiens in homo demens, neexistind nici un dispozitiv al creierului care sa faca distinctia intre stimulii externi si cei interni, intre halucinatie si perceptie, intre imaginatie si realitate, intre subiectiv si obiectiv. Aparitia lui homo sapiens ar fi coincis cu o enorma dezvoltare a imaginatiei onirice, magice si mitologice, cu diversificarea subiectivitatii, intr-un cuvint cu dezordinea. „Dar acest „zgomot" constant – spune Culianu – este conditia evolutiei insesi a creierului, care isi mareste posibilitatile tocmai in efortul de a extrage „order from noise" (p.180). Homo demens al lui Edgar Morin este pentru Culianu homo religiosus.

Controlul agresivitatii ar fi o sarcina principala a riturilor sociale, acestea nelipsind nici in regnul animal. In conceptia autorului, riturile sociative simple, riturile culturale se intemeiaza intotdeauna pe rituri de natura mitologica si mai apoi pe rituri religioase, acestea din urma putind costitui „o arie de implinire a puterii". Mai mult, o societate exista ca atare intrucit exista un sistem de rituri, de norme, de tabuuri, de ierarhii religioase, culturale. Culturile insele au motivatii religioase, se intemeiaza pe o relatie strinsa cu transcendenta. Culianu nu facea distinctie intre putere buna si putere rea. Pentru el, puterea e dincolo de bine si rau, este un dat, inalterabil in esenta lui si constant in manifestari. Cea mai mare parte a oamenilor experimenteaza puterea folosind riturile compensatorii de care dispune o cultura, pentru a evita o manifestare de agresivitate provocata de acumularea refularilor.