Religii politice (III)

Gnoza detine un sistem complex si autonom de simboluri, iar atitudinea sa existentiala produce un dezechilibru al constiintei. Astfel, civilizatia occidentala a devenit scena bataliei intre doua sisteme: cel greco-crestin clasic si cel gnostic. Este o batalie pe care Biserica a dus-o de secole impotriva acestui curent subteran, care a culminat in sectele milenariste medievale si in  Reforma.

Modernitatea semnifica, in buna masura, o dominatie a spiritului gnostic si a simbolurilor sale, cum ar fi simbolul liderului, simbolul comunitatii oamenilor liberi, al eliberarii de servitutile istoriei etc. Acestea vor amprenta toate constructele intelectuale si politice ale modernitatii, toate formele de spiritualitate alternativa: progresismul enciclopedistilor francezi, gnoza contemplativa a lui Hegel sau Schelling, pozitivismul lui Compte, rationalismul, marxismul si toate regimurile totalitare: comunismul, nationalismul, fascismul, nazismul, franchismul s.a.

Gnosticismul simplifica ecuatia existentiala crestina, anuleaza constiinta neputintei umane si misterul fiintei. Ethosul gnostic se revolta impotriva atitudinii existentiale iudeo-greco-crestine, a failibilitatii si limitelor conditiei umane. Istoria este sacra, transcendentul este transferat in imanent, smerenia crestina devine aroganta profetica, ezoterismul e unul speculativ. Aceasta eshatologie imanentista a evoluat de la sectarismul medieval la ceea ce s-au numit umanism, progresivism, liberalism, pozitivism, marxism, fascism, nazism, comunism, globalism, ca un virus modern ce ia forme tot mai agresive.

Pentru Voegelin, substanta reala a istoriei se regaseste la nivelul experientelor, iar din acest punct de vedere intreaga modernitate reprezinta un avint al gnozei, adica o raportare deformata la structura realului, producatoare de dezordine si chiar de teroare, o indepartare de "structura cuaternara a fiintei". Ordinea creatiei e perfectibila, iar ordinea sociala nu mai e o "constructie simbolica a experierii transcendentului", acesta fiind atras in imanent, in continutul lumii.

In Religiile politice, Voegelin critica acea conceptie ce separa politica de religie si realizeaza o radiografie a substratului spiritual al miscarilor totalitare, a resorturilor care genereaza ordine si dezordine in istorie, investigind in profunzime radacinile raului totalitar. Pentru a lupta eficient impotriva raului trebuie sa-i intelegem – considera autorul – existenta religioasa si metafizica, nu doar aspectul imoral, nazismul continind o substanta malefica.

Cu alte cuvinte, exista un tarim comun al religiei si politicii, ele fiind separate artificial de secularismul modernitatii. Voegelin introduce si  conceptul de Realissimum, care ar reprezenta realitatea fundamentala, suportul primordial al celorlalte valori comunitare. "Taierea capului divin al ierarhiei, refuzul transcendentei ca sursa a ordinii nu duce la disparitia oricarui realissimum; el este inlocuit cu unul dintre continuturile imanentei; o idee, o persoana, o natiune. Natura umana este in asa fel configurata incit acest reper al orientarii sale este de neinlaturat; el poate fi doar schimbat, iar odata cu el se schimba intreaga raportare existentiala a indivizilor si a comunitatilor." (p. 57)

Politica reprezinta o dimensiune religioasa centrala. De asemenea, religia nu mai poate fi restrinsa doar la sfera spirituala, transmundana, ci trebuie acceptata si dimensiunea sa intramundana, prezenta in continutul lumii. Exista simboluri sacre care leaga politicul de divin, cum ar fi simbolul ierarhiei, al bisericii s.a. In modernitate, bisericile devin particulare, spiritualul separindu-se tot mai mult de temporar (vezi Leviathanul lui Hobbes, care devine depozitarul noii identitati colective). Comunitatea devine un dumnezeu imanent, suficient siesi, iar spiritualitatea politico-religioasa devine una "stiintifica", adica deformata, dar "respectabila".

Fascismul si nazismul reprezinta ultimele forme pe care le ia dezvoltarea acestui curent spiritual, in care conducatorul intrupeaza integral spiritul natiunii. Fuhrerul e adulat ca un Mesia, care dezlantuie un intreg delir apocaliptic. Manifestarea instinctelor bestiale reprezinta un act al autodizolvarii sinelui si conditie a noii mintuiri.

Valoarea euristica a acestui eseu, originalitatea si profunzimea sa au determinat aparitia unei intregi scoli de gindire ce a influentat alti mari ginditori, ca Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Besancon, Albert Camus sau Emilio Gentile si Norman Cohn, chiar daca opiniile nu erau intotdeauna aceleasi. Noutatea lui Voegelin consta in constatarea existentei unui filon religios in dezvoltarile politice moderne, care formeaza chiar nucleul dur al politicii, in interpretarea originala a acestuia. Fenomenul politico/religios este abordat in categoriile fenomenologiei religiei, datorita modului de raportare la realitate.

Se contureaza astfel o noua paradigma, ale carei interpretari se dovedesc oportune si astazi, de pilda in analiza fenomenului de globalizare. Ele depasesc analiza elementara si investigheaza atent arhitectura simbolica a diferitelor regimuri politice, mai ales a celor totalitare, precum si reactiile societatilor respective. Este poate cea mai profunda interpretare a raului secolului al XX-lea, un substitut al religiilor traditionale, o "religie-erzat, inradacinata in adincimile tenebroase ale naturii umane, o rabufnire fara precedent a dezordinii in istorie".

Teoria lui Voegelin este asemanatoare celor ale lui Leo Strauss si Michael Oakeshot, mai ales in critica la adresa modernitatii, influentind alti savanti mai tineri ca Gerhard Niemeyer, David Walsh, Russel Kirk si Ellis Sandoz. Principalele sale contributii la dezbaterea istorica si filosofica se refera la regindirea stiintei politice printr-o critica a pozitivismului, un diagnostic al civilizatiei occidentale, o analiza critica a totalitarismului, recuperarea simbolurilor experientelor, o filosofie a istoriei, una a constiintei si una a deschiderii existentiale spre transcendent. Pe harta istoriei gindirii secolului al XX-lea, Eric Voegelin reprezinta un continent, din pacate inca in buna masura nedescoperit.