Scoala Sahalinului

Un coleg din Bucuresti, profesorul Septimiu Chelcea, imi atrage atentia ca intr-un tratat de metodologia stiintelor socio-umane, tradus la Polirom, Serge Moscovici invoca o ancheta sociala a lui A.P. Cehov in insula Sahalin. Scriitorul, constata Moscovici, nu a asteptat nasterea stiintelor sociale, ci a devansat-o, inventind in materie de observare a vietii sociale, dovedindu-se un cercetator  subtil si precis. A recenzat aproape intreaga populatie a insulei Sahalin, parcurgind coloniile de condamnati, intrind in inchisori si in izbe, utilizind mii de fise-chestionar; a descris institutiile, relatiile sociale, ritmurile existentei cotidiene, configurind o panorama a acestei colectivitati umane speciale.

Cum in biblioteca mostenita de la socrul meu se gaseste si seria operelor clasicului rus (desi intr-o vreme ma mindream cu originea mea rurala, constat tot mai des ca e bine sa fii intelectual macar la a doua generatie si sa mostenesti o biblioteca de filolog, intre care dictionare, enciclopedii, tratate de baza, serii de opere complete), caut aceasta curiozitate. Citisem cindva relatarea, constat, dar in alt registru. Monografia Sahalinului se gaseste in vol. XI din editia tradusa la noi la inceputul deceniului sase, aproape patru sute de pagini, impreuna cu niste insemnari din Siberia.

Cehov avea in 1890, cind a intreprins calatoria aceasta, doar treizeci de ani si era deja un scriitor cunoscut, bine cotat, in plina afirmare. Ce-l impinge oare la acest act temerar? Se pare ca era nemultumit de viata sa, desi putea fi considerat, cum am zice azi, un implicat social; se considera insa obligat moral sa cunoasca mai bine poporul, suferintele, existentele extreme. Cei ce-l cunosteau au considerat „neasteptata" aceasta calatorie, dar Anton Pavlovici simtea ca trebuie sa faca ceva folositor, sa initieze o fapta cetateneasca. S-a pregatit timp de citeva luni, cu  energie si minutiozitate, a citit tot ceea ce se scrisese despre acest subiect, insemnari de calatorie, observatii ale oamenilor de stiinta. De altfel, Insula Sahalin. Insemnari de calatorie incepe cu o descriere geografica si istorica a locurilor. N-a avut nici un fel de sustinere oficiala, era inarmat doar cu o legitimatie de jurnalist, dar a intreprins calatoria cu o motivatie de cunoastere atit de puternica, incit nimic nu l-a descurajat. Si n-a fost usor, pe atunci nu exista transsiberianul. A calatorit cu trenul si cu vaporul, dar mai ales cu postalionul tras de cai, peste patru mii de verste, luptind cu frigul si noroaiele Siberiei; dar schitind peisaje, tipuri umane, luind note. Returul a fost prin Marea Japoniei, Oceanul Indian, Marea Neagra si Odesa, revenind la Moskova dupa opt luni. In Sahalin a lucrat timp de trei luni. A venit bolnav, dar dornic sa descrie „iadul" pe care l-a gasit acolo. Textul e sobru, stiintific, fara comentarii personale, lasind sa vorbeasca faptele. Din cind in cind, insa, scapa vigilentei mici perle, talentul sau tisneste ca o pepita care lumineaza carbunele.

*

Ca orice om de stiinta, isi descrie mai intii metoda: recensamintul riguros al populatiei din insula, neurmarind cu precadere datele statistice, cit  impresiile, observarea calitativa a subiectilor. Singur, rareori insotit, mergea din sat in sat si din izba in izba si nota situatia celui recenzat: ocnas, colonist, taran, fost deportat sau liber; apoi familia, nevasta legitima sau concubina, copiii, chiriasii, argatii. Noteaza si statutul sau dinainte de condamnare, „fost soldat", de pilda. La „politici" n-a avut acces sau a ezitat sa-l ceara. Gaseste multe femei si fete foarte tinere care practicau prostitutia, uneori cu acordul familiei, ca mijloc de supravietuire. Iar copiii din Sahalin sint palizi, slabi, umbla in zdrente si sint vesnic flaminzi. Multi ocnasi ramin dupa executarea pedepsei, devin colonisti, tarani liberi, primind un lot de pamint si seminte cu care sa inceapa noua viata. Chiar daca familia traieste dupa norme traditionale, ii lipseste ceva: trecutul, bunicii pastratori ai memoriei grupului; n-au obiecte vechi, icoane, semne ale stabilitatii, nici macar o pisica. Interlocutorii se dispretuiesc, n-au demnitate, se complac intr-un trai promiscuu. Muncesc unde li se spune sau pentru un cistig mizer – la taierea padurilor, asanarea baltilor, secerat, pescuit, incarcarea vaselor -, pentru a supravietui. Sau devin animale de povara pentru exploratorii care-si transporta astfel, prin taiga, uneltele si hrana.

Fiecare localitate vizitata este prezentata monografic. Alexandrovskul numara 298 gospodarii (aici intra locuintele ofiterilor si functionarilor, slobozia ostaseasca, soldatii casatoriti cu femei libere, ocnasii care trec prin perioada de reeducare), in total 1499 locuitori, dintre care 923 barbati si 576 femei. Urmeaza o descriere amanuntita a locuintelor, a mijloacelor de existenta (recolta de pe loturile repartizate, ratia de la stat, ajutoare pentru copii, activitati in atelierele inchisorii, munci sezoniere, comertul marunt cu orice produs). Si asa procedeaza cu fiecare localitate, catun, umblind prin ploaie, frig si noroi. Institutia in jurul careia se construieste existenta tuturor este, desigur, inchisoarea, cu dormitoarele comune, cu ocnasii recidivisti ferecati in lanturi, cu mizeria („pastrarea curateniei in inchisoare este peste putinta") si hrana proasta, cu mirosurile care te trasnesc, furturi, cintece obscene. „Jocurile de carti care se incing cu permisiunea gardienilor corupti, injuraturile, risetele, discutiile, usile izbite… zanganitul lanturilor nu mai conteneste toata noaptea, impiedicind sa doarma pe omul ostenit de munca si-i slabesc nervii, ceea ce bineinteles ca nu ramine fara urmari pentru sanatatea trupului cit si a psihicului detinutului". Se mai adauga turnatoria, samavolniciile de tot felul, exploatarea celor slabi. O viata de turma care ataca moralul si descompune personalitatea individului, departindu-l de normele vietii organizate.

Din multitudinea de cazuri si fise, dezvaluind existente adesea spectaculoase, Cehov alege sa prezinte pe larg un singur caz, ocnasul  Egor. Prototipul naivului aruncat din greseala in iad, tap ispasitor al sistemului judiciar incompetent si corupt, om bun la toate muncile, cinstit, dar condamnat sa ispaseasca, victima a fatalitatii – trasatura a sufletului slav. Numai Egor isi pastreaza umanitatea. Dar sint alte sute si sute de indivizi descompusi, invinsi de boli si mizerie, la un pas de moarte, dar „plescaind din buze de placere" sa verse „ropote  de injuraturi, din acelea birjaresti, lungi si intortocheate ca un descintec impotriva frigurilor, balmajit din cele mai murdare expresii". Pretutindeni domnea dezordinea, ignoranta, nepasarea si cruzimea. Singurul mod de a se exprima al acestor oameni era vaicareala: „niste ratati, nevropati si pesimisti, oameni de prisos". Cuvintul „paria", noteaza Cehov, defineste perfect „omul decazut, ajuns la ultima limita, pravalit pe treapta de pe care n-ar putea sa lunece mai jos". Pierderea umanitatii, iata efectele reeducarii prin deportare si ocna. Singurul lor vis, fericirea este reintoarcerea in patrie; sint mistuiti de dorul nestins de libertate, evadarea li-i speranta.

*

Relatarea lui Cehov despre inchisorile tariste si sistemul sau birocratic si abuziv reprezinta, fara indoiala, un model de cercetare sociala complexa; scriitorul completeaza statisticile cu observatiile personale, studiul de caz – cu relatarea situatiilor concrete, pozitia voit obiectiva – cu privirea din interior, participativa. Relatarea sa a atras atentia asupra insulei proscrisilor, a trezit interes, a provocat dezbateri. Ce resort interior l-a minat, oare, sa se angajeze intr-o asemenea intreprindere si, mai ales, s-o duca pina la capat, cu tenacitate? Dar daca n-ar fi vazut Sahalinul, ar mai fi putut scrie oare  Salonul nr. 6?

Lectura acestei tulburatoare carti m-a impins la doua asociatii. Am mai intilnit asemenea profesionalism in descrierea socialului in procesele verbale de inspectie ale revizorului scolar Mihai Eminescu, care batea judetele Iasi si Vaslui in carute, pe jos, prin gloduri, descoperind mizerie, abuzurile „scribilor netrebnici", starea „rea" a scolii, indiferenta fata de singura „clasa pozitiva" din Romania timpului. Vrind sa cunoasca starea de lucruri din cele doua judete, incepe, inca din vara lui 1875, o ampla actiune de inventariere a localitatilor, cu numarul de contribuabili, starea economica a locuitorilor, situatia cladirilor. Intre 10 si 28 august inspecteaza 21 de comune si 35 de scoli si descopera delasarea si superficialitatea administratorilor, constata ignoranta dascalilor si efectul acestei stari de lucruri, „copiii goi si bolnavi". Ce-l impinge, ca si pe Cehov, sa se aplece asupra acestor „rele"? De ce simt ei, acesti scriitori, ca e datoria lor sa patrunda resorturile contextului dezumanizant?

A doua: Gulagul, ca metoda de dezumanizare si neantizare, nu s-a nascut din senin, a avut un model, a fost mai intii scoala Sahalinului.