Slabiciunile criticii

Intr-o interventie din 1967, facuta la unul din congresele AICA (Asociatia Internationala a Criticilor de Arta) si reluata intr-un tom publicat la noi cativa ani mai tarziu (Estetica si comunicare, Editura Meridiane, Bucuresti, 1976) , René Berger (estetician, istoric si critic de arta elvetian) se intreba daca este posibil sa configuram un statut ferm, incontestabil, al chiar specializarii revendicate de participantii la eveniment. Care este „locul" criticii de arta? Poate fi aceasta atasata „stiintelor" socotite exacte? Sau, mai curand, celor sociale si umaniste? Ce anume particularizeaza si distinge o preocupare de felul celei invocate? Se justifica prejudecatile care ii atribuie un rol periferic, ancilar si chiar parazitar in raport cu artele vizuale – pe de o parte, cu estetica si filosofia – pe de alta? Este critica de arta o activitate evaziva, duplicitara si, drept urmare, „suspecta"?

Departe de a fi fost doar simple exercitii retorice, astfel de interogatii ascund o reala ingrijorare, valabila si acum cateva decenii, dar – din pacate – si in vremurile noastre. „Artistii n-au decat o stima mediocra pentru critici care, dupa ei, sunt atat incompetenti, cat si inutili. Criticii nu fac o impresie mai buna nici in fata specialistilor: istoricii, filosofii si esteticienii ii considera prea legati de actualitate ca sa poata face o treaba serioasa. Principala lor lipsa este «distantarea in timp» despre care stim ca pentru savant constituie conditia insasi a obiectivitatii. Publicul se arata oare mai ingaduitor? Abia. Chiar atunci cand declara ca nu «intelege» si criticii se straduiesc, in modul cel mai onesc cu putinta, sa-i propuna argumente, isi atrag de obicei o remarca in genul acesta: «oare artistul este constient de toate chestiile astea pe care le spui?» urmata de un suras de circumstanta. Uneori chiar, neincrederea merge pana la suspiciune. Criticii nu sunt oare in combinatie cu negustorii? Si se stie ca suspiciunea nu cunoaste niciun fel de limite…"

Dupa cum se poate observa, dubiile formulate de René Berger vizeaza mai putin critica in genere, cat prestatiile contestabile ale criticilor ori situatii in care bunele lor intentii par nesocotite sau receptate in chip partinitor. Unele din rezerve sunt, de buna seama, justificate. Ele sanctioneaza in fapt caracterul excesiv protocolar al interventiei critice, superficialitatea, improvizatia si, adesea, interesul colateral care o scot din matca fireasca, sanatoasa si, de ce nu?, eminamente necesara. Daca este convingator articulat, discursul critic identifica si discerne semnificatii, propune analogii, compara elementele, stabileste corespondente si filiatii, interpreteaza si evalueaza lucrarile supuse atentiei. Atata vreme cat alege in cunostinta de cauza, criticul ierarhizeaza si legitimeaza, oferind indicii asupra valorii celui vizat, semnaland si promovand meritele – daca, bineinteles, este cazul. Autoritatea acestuia, gustul, flerul si eruditia, greutatea argumentelor, disponibilitatea comprehensiva, talentul oratoric si cel scriitoricesc sunt decisive pe traseul carierei artistice. Nu cunosc artisti care sa fi primit o confirmare publica fara aportul substantial al criticii sau in raspar fata de ea. Fervoarea cu care acestia colectioneaza fiecare cronica favorabila, fiecare propozitie apreciativa, fiecare semn de incurajare ma fac sa cred ca institutia criticii a fost si este indispensabila. 

Statutul criticii de arta trebuie cautat nu in cadrele metodologice ale stiintelor, indiferent de natura lor, „pozitiva" sau umanista, „exacta" sau speculativa. Ca si in filosofie, exista o „stiintificitate" inerenta, de ordin istoric si conceptual, in jurul carei se fortifica datele competentei specifice. Demersul critic mobilizeaza atat abilitati cognitive, cat si discursive, insa nu se limiteaza doar la acestea. Intr-un atare context, biblioteca este doar un punct de plecare. In afara galeriei sau a muzeului, adica excluzand locurile in care este practicata efectiv, critica se contrazice pe sine. Mai mult decat teorie pura sau retorica aplicata, ea este atitudine, angajare, actiune centrata axiologic si cultural. Poate de aceea definitiile care i se dau satisfac doar in mica masura.

Circula prejudecata cum ca la fotbal si la arta se pricepe toata lumea. Intr-un sens rapsodic, lautaresc, competentele critice trec drept facultative. La fel, cele organizatorice sau curatoriale. Este suficient sa privim afisele evenimentelor de la noi. Rolul criticului este substituit adesea de chiar artistul expozant, de colegi ai acestuia sau de vorbitori ocazionali. Nu intamplator, ecoul unor asemenea intamplari este indoielnic.

Exista „certificate" menite sa masoare abilitatea critica sau sa legitimize prestatia celui care, eventual, ar poseda-o? Cine ar fi indrituit sa ofere o astfel de recunoastere? Nu putine sunt institutiile care intretin iluzia unei confirmari imediate, insa fara vreo acoperire. O „dovada" de acest fel mi s-ar parea si inutila, si neserioasa; sunt destui cei care o nesocotesc, facand critica de buna factura. Totusi, la nivel international, inclusiv in Romania, functioneaza o institutie cat se poate de onorabila – AICA -, pomenita la inceput, ai carei membri sunt selectati dupa criteriile obiective ale experientei si performantelor in domeniu, toate verificabile: formatie profesionala, carti publicate, articole, studii in reviste de specialitate, cronici periodice in presa scrisa si audio-vizuala, colaborari cu galerii si muzee de profil, prezente la vernisaje, activitati curatoriale… Critica de arta se dovedeste a fi un domeniu fascinant si promitator, inca insuficient explorat. Multi dintre tinerii studiosi de astazi ar putea sa-si incerce aici puterile. Ii invit sa o faca, indicandu-le totodata si versantul de urcat. Nu pe cel al slabiciunilor…