Stafeta si stacheta

Prin anii ‘60-’70, puzderie de copii din Iasi au invatat limba franceza cu domnisoara Charlotte Sibi. Prescolarii, insotiti de parinti, elevii din clasele primare si adolescentii asteptau cuminti, laolalta, sa intre la orele pe care batrina doamna-domnisoara le tinea in camera ei strimta ca o chilie, dar mare cit un palat. Al copiilor, bineinteles.

Avea o metoda de predare infailibila si cuceritoare. Asezata la o masuta, scria in caietul fiecarui francofil tot ceea ce trebuia retinut. Parintii invatau odata cu prichindeii. Cei care asteptau la rind ascultau, fara sa vrea, lectiile trecute sau viitoare. Acestea contineau crimpeie, dozate cu intelepciune, de conversatie, dictare, gramatica si povestire. De fiecare data, nota in caietele noastre maxime si proverbe. Nu doar in limba franceza, ci si in latina. Inca le mai tin minte cu mare drag. Tarde venientibus ossa. Cei care intirzie la ospat au parte numai de oase.

La domnisoara Charlotte Sibi, oricind ajungeai, aveai parte doar de surprize placute. Nota opt era o catastrofa. Punea foarte multi de zece, subliniind nota maxima cu o linie, doua sau trei. Era un fel de foarte-foarte-bine, ce incuraja invataceii. La sfirsitul caietului aveai o „camara" speciala in care se adunau „sublinierile", adica toate calificativele obtinute. Cind atingeai o anumita „suma", puteai sa iti alegi un cadou din „Cutia surprizelor" cea mica. De aveai rabdare si erai mai stringator, aveai dreptul sa deschizi „Cutia surprizelor" cea mare. Inauntrul acestora se gaseau de toate: jucarii, delicatese, carti pentru copii, reviste si alte bunataturi. Asteptam cu infrigurare, saptamini la rind, sa pot extrage din „Cutia mare" inca un exemplar din revistele „Vaillant" sau „Pif". Pe cadourile daruite, oricind se putea, domnisoara Charlotte Sibi nota: „Récompense pour le bon travail". Uneori, pentru a sublinia ceva, folosea un creion minune care lasa o dira multicolora daca era continuu rotit in timpul scrierii.

Camera ii era plina de carti. Toate vechi, aproape toate frantuzesti. Clasici si iar clasici ai literaturii. Deasupra patului avea citeva icoane si doua-trei fotografii din care Papa ne zimbea. Domnisoara Charlotte Sibi era o catolica ferventa ce isi daruise toata dragostea Lui Dumnezeu si copiilor. Este de la sine inteles ca plata cuvenita pentru orele de franceza era, mai degraba, simbolica. Atunci cind afla ca ziua de nastere a unui elev coincidea cu ziua lectiei, cumpara prajituri, le oferea tuturor, scotea copiii in curtea casei si, cu aparatul ei vechi si nostim, ne facea fotografii care ni s-au tot adunat in albumele de familie. Daca vremea era placuta, orele se tineau afara, sub un dud enorm. In caiete, printre pagini, mi-au ramas urme, atit ale dudelor cazute de coapte, cit si ale pisicilor cazute de somn, pe care domnisoara Charlotte Sibi le iubea si nu le deranja daca se tolaneau pe masuta noastra de studiu.

Mi-am revazut profesoara dupa vreo douazeci de ani. M-am trezit brusc la usa ei, nu stiu de ce dor minat. I-am spus doar prenumele si numele. A inceput sa imi povesteasca repede, cu o incredibila precizie, ceea ce isi amintea despre Mama mea, care ma insotise la toate lectiile de franceza. Dupa alti ani, i-am cautat mormintul. Probabil, ingerasii orientali s-au inteles cu cei occidentali, caci era tocmai ziua unei sarbatori ne-ortodoxe si unul dintre putinii preoti catolici pe care ii cunosc trecea prin parcelele cimitirului, pentru a sluji la mormintele celor plecati la Domnul. Am aprins impreuna o luminare. Parintele si-a rostit rugaciunea, iar eu, asa cum ne dorea domnisoara Charlotte Sibi, am gindit numai in franceza si apoi am soptit: Récompense pour le bon travail.