Suparat sint, Doamne, suparat…

Am manele si gagici,

Io nu ma mai plec de-aici…

Multi au incercat, in van, sa defineasca romanismul (starea de romanitate): Dragulescu, Vulcanescu, Noica etc. Eu l-am trait pe pielea mea, in noaptea care a trecut, cam pina pe la 4 in zori. Romanismul se defineste perfect si se intelege imediat din discursul manelelor. Gasim o viziune, o Weltanschauung, o ontologie si o metafizica la un loc… Sa luam, de pilda, versurile citate mai sus. Ele exprima un ideal mult rivnit de orice muritor. Pentru romanas, paradisul e un loc in care rasuna uguitul manelelor si glasul cristalin al gagicilor, invelite in transparente. Pentru a incropi un colt de rai, e prea destul. Dar versurile:

Io am vile, breck si lei,

Sa moara dujmanii miei…

nu va spun chiar nimic? Nu-i nimic, va ajut io. E vorba tot de o viziune: lumea se imparte, platonic, in doua: o lume inteligibila, in care se misca romanasul, si alta haotica si periculoasa, locuita de nerealizati. De-o parte, clanul romanasului (jupinul, fomeia lui si copilasii), de alta, dujmanii. Dujmanii sint rai si invidiosi. Romanasul e intotdeauna cu noroc: mai intii, isi ridica vila, mai apoi, pune si de-un breck, in fine, isi face cont in banca. Sau invers. Ordinea e aleatorie. La fel de memorabil e si urmatorul distih:

Petronela-n cartier,

Ma impinge sa disper…

Starea obisnuita a romanasului, cind e tradat in amor, e disperarea acuta. Sufera, in acest moment, de toate cele sase maladii ale spiritului romanesc: se zbate spasmodic, inima i se rupe in bucati, plaminii nu mai au vazduh, dintii de lapte ii ramin in bucata de friptura, nu mai are lacrimi de varsat si nici ochi de plins, se ineaca, simte pe sira spinarii frisonul mortii si tremuriciul desertaciunii. Un singur semn din partea Petronelei si ar fi mintuit. Dar nu! Petronela are sufletul de crita si mintea ca un brici asasin. Si-a propus sa-l chinuie amanuntit si etern. Unica modalitate de a suporta talazurile de durere, care izbesc in pieptul lui, e, pentru romanas, maneaua si ohtaturile ei:

Petronelo, io iti jur

Ca te iubesc indestul…

Nu reprosati poetului rima imperfecta. Nu ar fi drept. Intr-un poem conteaza, inainte de orice, autenticitatea trairii, sinceritatea sentimentelor si vesnicia lor. Atita vreme cit Petronela va umbla cu dujmanii, intr-un alt breck si cu un anturaj suspect, de interlopi, romanasul o va iubi, totusi, indestul. Nici iubirea lui Tristan pentru Isolda lui nu a fost mai mare si mai aprinsa! Prajit de o Petronela nesimtitoare la foc mic, amorezul nu coace vreo razbunare si nu se gindeste la pedepsirea necredincioasei. Dimpotriva, el e un ins dupa modelul cavalerilor ratacitori de altadata si simpla intoarcere a Petronelei ar linisti furtunile si ar aduce vreme insorita in cuprinsul vilei. Totusi, in varianta in care Petronela a fost definitiv corupta de perversii lui dujmani, romanasul se resemneaza si renunta, eroic, la zbucium. Ne intoarceam astfel la versurile prin care am inceput:

Am manele si gagici,

Io nu ma mai plec de-aici…

Maneaua vine din trecut, cu tot cu ritmuri, trairi, cuvinte si gagici. Ea e nu doar un "epifenomenon", ca sa zic asa, dar reprezinta pentru felul de a fi al romanului oglinda cea mai realista. In esenta, romanul are trairi adinci, definitive, a stat in calea navalitorilor si tuturor semintiilor dujmane (in timp ce Europa lui Carol al V-lea prospera in liniste si abundenta), s-a infratit cu robii si stapinii lor, a purtat islicul si a fumat narghileaua. A suferit destul. Cind nu va mai fi, va ajunge in paradisul cintat…