Un om si-o femeie

Acesta este primul meu articol in ziarul de fata si tare ma tem ca ar putea fi si ultimul, avind in vedere titlul… Am sa merg totusi mai departe precum eroul clasic purtat implacabil de propriul destin. De fapt, nu este nimic ofensator, intentia mea a fost sa redau o expresie mai veche – "lumea e impartita in oameni si femei" (oamenii fiind paminteni, femeile din „afara") – si s-o interpretez.

Consider ca oameni sintem toti, fara deosebire de sex, culoare ori nationalitate, dar „femeie", ei, „femeie" este ceva in afara omenirii, ea este spectacolul din lume, iar acum, in vreme de vara, acest spectacol cu tot ce inseamna el, de la aranjamente „scenice" stradale la culori, sunete, este la nivel maxim; ne aflam in luna august, in plin carnaval, as putea spune.

Trotuarele sint pline de oameni-spectatori, iar cind apare o femeie imbracata in culori atragatoare, cu diferite componente vestimentare care ii scot in evidenta elementele esentiale spectacolului si, nu in ultimul rind, cu sunet, anume pacanitul tocurilor pe asfalt si zornaitul bratarilor ori cerceilor, ei bine, in acel moment avem spectacol, doamnelor si domnilor. Capetele se intorc, piepturile suspina, se isca mici conflicte ici, colo, unele stirnite din prea multa admiratie, altele, apartinind unor scoli diferite de estetica, din rautate sau pura dusmanie. Ca simplu spectator printre oameni nu poti sa nu te uiti, sa nu asculti ori sa sorbi tot ce inseamna acea desfasurare plina de talent. Cind am spus ca nu poti nu am exagerat deloc, te simti de parca ai lua foc daca nu ai vedea ce se intimpla, ti-ar plesni o vena, ceva. Chiar daca esti in mijlocul unei actiuni care implica maxima atentie, cum ar fi introducerea unui atom de uraniu intr-un accelerator de particule, dirijarea unui avion spre pista ori operatia de transplant de maduva, trebuie sa vezi „femeia", cu tot scandalul ce va urma din partea sotiei, sefului, etc.

Este interesant aici de remarcat cum se intorc capetele, putem chiar ca vorbim despre spectacol in spectacol (intertextualitate, iata!). Unii spectatori se intorc cu totul, deschid larg ochii si casca gura, altii misca usor capul, dar forteaza la limita globul ocular sa faca o miscare cit se poate de inspre locul respectiv (pot aparea afectiuni oftalmologice din aceasta cauza, ceea ce denota un fenomen complex, care implica mai multe stiinte: fizica, chimie, estetica, medicina etc.).

Din observatiile personale am constatat ca la diferite popoare modul de a vedea un spectacol este extrem de divers; spre exemplu, la popoarele anglo-saxone oamenii nu intorc capul decit in cazuri foarte rare, ei isi solicita pe cit posibil globul ocular, nu ezita deloc in timpul mersului, ci continua cit mai natural, in schimb absorb mai multa informatie in timpul (secunda) cit „femeia" se afla in raza vizuala. Aceasta informatie este stocata imediat si analizata apoi la rece dupa tragerea cortinei. Fericiti si invidiati sint cei foarte rari, inzestrati de la natura cu un singur ochi, cum am intilnit personal, in care ochiul de sticla ori defect ce „priveste" permanent in fata preia rolul de momeala, iar cel sanatos si mobil umbla in cap precum un girofar, preluind date peste date.

Pe de alta parte, popoarele orientale, mai putin cerebrale, nu au nici o ezitare in a se intoarce cu capul, cu trunchiul sau, mai ales la popoarele balcanice, de a se opri in loc si a-si exprima direct opinia fata de actor, gest, dupa parerea mea, deplasat, pentru ca nu actorul primeste criticile, ci regizorul, dar asta este o cu totul alta problema. Am observat, de exemplu, manifestari dintre cele mai primitive, cum ar fi huiduieli, fluieraturi de admiratie sau strigaturi chiar. Acest lucru insa nu face decit sa reafirme ceea ce am subliniat mai sus, anume impactul pe care il are spectacolul in viata omului.

Facind o analiza scurta a „femeilor", nu pot spune decit ca ele traiesc cu si pentru arta pe care o practica. Mi le imaginez ore intregi in fata oglinzii, exersind la infinit aceleasi miscari de ondulare, tapind cu tocurile diferitelor feluri de pantofi pe diferite suprafete pentru a nu lasa la voia intimplarii zgomotul produs de acestea, (pentru ca si asa transmit un anumit mesaj, o chemare), repetind iar si iar aceleasi replici si, nu in ultimul rind, studiind pina la cel mai mic amanunt efectul cromatic al diferitelor toalete. Practic, putem vorbi despre acesti eroi ai lumii ca fiind singurii pastratori ai traditiei limbajului trupului si instinctului, ei netraind decit din admiratia spectatorilor. Sint oameni ca noi, dar in momentul cind se deschide usa blocului ca o cortina, ei devin magicieni, stapini absoluti ai baghetei magice… Acesti sacrificati pe altarul esteticului, aceste maici si acesti taici (pentru ca exista si interpreti de sex masculin care stapinesc aceasta arta ancestrala) ai spectacolului vin din si traiesc in „afara".

Nu pot uita un spectacol la care am asistat cu ani in urma intr-un maxi-taxi aglomerat, cind, gasindu-ne pe punctul de a porni din statie am auzit cunoscutul pacanit de tocuri pripit pe asfalt. Ca la un semn, toate capetele s-au intors, descoperind in raza vizuala o fiinta fragila, total neadaptata la mediul in care se afla (nici pentru fuga, nici pentru lupta), izgonita ori pierduta probabil de trupa sa de teatru sau care trecea printr-o proba de maturitate la Academia de Arte, ce incerca din rasputeri sa deshida usa  greoaie cu unghii de 3 centimetri, ratind in mod repetat si scotind icnete de neputinta. Dupa ce in urma ei s-a inchis usa prin bunavointa  degetului mic al unui spectator oarecare din masina, care purta pe fata un zimbet ce trimitea doar la actiuni implicind „integrarea obiectului in subiect", vorba lui Hegel (intr-un cu totul alt context), eroina noastra a constatat cu stupoare ca nu stia ca-i trebuie bilet, ca masina respectiva nu era de fapt un taxi si ca lumea multa din jur nu prea se spala… Am aplaudat, nu m-am putut abtine. Cum poti sa nu admiri asemenea putere de sacrificiu, asemenea originalitate si cum poti sa nu condamni oameni precum cel care marturisea nonsalant: „Abia astept sa devin impotent ca sa ma dedic in totalitate bauturii" sau un Marilyn Manson, care a preferat sa-si scoata o coasta ca sa-si integreze obiectul in propriul subiect?… Rusine lor!…

In concluzie, daca as fi circotas, as spune ca „femeile" ar trebui sa poarte un permis de circulatie pe trotuar sau o licenta de frumusete, ca ar fi bine sa fie legitimate cind ies in oras si ca oamenii ar trebui sa faca mai putini copii din flori…, dar nu sint circotas, asa ca nu mai spun nimic.

Briscan Zara este cistigatorul Premiului de Debut al "Ziarului de Iasi" pe 2010, pentru romanul "Dezmat in unu"; doctorand la Scoala Doctorala de Studii Filologice de la Universitatea "Al. I. Cuza" Iasi