Violenta difuza

Toamna aceasta, prin octombrie, am fost invitat la o emisiune pe care o gestionau, la Radio Iasi, scriitorii Lucian Dan Teodorovici si Florin Lazarescu, sub genericul "Circul nostru special" (mi se pare ca intre timp au renuntat la aceasta emisiune). Despre violenta si specificul violentei la romani. Apoi, la mijlocul lui noiembrie, au publicat o parte din dezbaterea noastra in trei in "Suplimentul de cultura". Am primit dupa aceea mai multe telefoane, am intilnit oameni care mi-au marturisit preocuparea lor pentru aceasta tema. Faptul m-a cam surprins, credeam ca e o tema atit de banala, atit de uzata, incit a tocit de tot interesul public. Se pare ca nu-i deloc asa. La un concert la Filarmonica, un profesor de la Litere ma intreaba unde poate gasi cartea despre violenta pe care am publicat-o impreuna cu sociologul francez Gilles Ferréol, un alt universitar imi sugereaza sa nu ignor violentele de limbaj ("o constanta a civilizatiei noastre cotidiene"), o pensionara se ofera sa-mi dea mai multe exemple de forme "inedite" de violenta. Mi-am amintit si eu un articol mai vechi al lui Ralea, in "Viata romaneasca", in care enumera citeva modalitati de afirmare a vigorii barbatului roman: antisemitismul, navalirea cu pumni si palme asupra femeilor (indeosebi a sotiilor, mai la indemina) si obiceiul de a bate fara mila animalele. Prietenul meu Liviu Rusu, un milos si un suflet mare, imi cita adesea o scena in care Mihail Sadoveanu a sarit sprinten din docarul ce-l ducea la pasaj si l-a doborit in sant pe un carutas care-si batea peste cap, cu codiristea, calul ce nu putea urni o incarcatura peste puterile sale. Uimit, acesta l-a intrebat ce are cu el, e doar calul lui, face ce vrea cu el. Eu insumi asist adesea, la Birnova, la scene in care unii proprietari isi bat cu furie oarba caii ce nu pot urca incarcati uneori cu peste doua mii de kg de lemne verzi, abia scoase din padure. Toata frustrarea, toata obida vietii lor mizerabile se varsa asupra bietelor animale. Se pare ca cei trei indicatori ai "barbatiei" inca stau in picioare in Romania postmoderna.

Cind am convenit asupra colaborarii noastre in fata microfonului, le-am spus celor doi tineri domni ca nu pot sta o ora, adica pina la sfirsitul emisiunii. Voiam sa particip la comemorarea a noua ani de cind ne-a parasit Liviu Rusu, intilnire pe care o organizeaza in fiecare an sotia lui, doamna Olga Rusu. Ne intilnim la capatiiul lui Liviu fosti colegi si prieteni, il evocam privind bustul pe care l-a realizat cu talent sculptorul Covataru, evaluam timpul care ne-a mai ramas. Nu puteam lipsi. Dar ceea ce nu stiau cei doi interlocutori si n-am banuit nici eu ca se va intimpla este ca imaginea lui Liviu s-a suprapus, tot timpul, peste discursul meu. In etajul de mai jos al constiintei mele dialogam cu el. Liviu avea o statura impunatoare, cu barba pe care o purta de un timp. Parea un om care a cuprins toata experienta din lume si a acumulat si toata intelepciunea. Parea sigur pe el, mindru, distant, poate chiar insolent. Taia transant orice discutie nepotrivita. Se apara in felul acesta de unii din jur, mai ales de cei care i se bagau in suflet. Dar era in realitate un timid, o persoana vulnerabila. Era mirat, mihnit, chiar ingrozit de climatul violent care se nascuse dupa schimbarea din 1989, mai ales in mediile intelectuale. Il dureau dezvaluirile despre compromisurile lui Sadoveanu, desi admitea ca sint inacceptabile. Dar stia amanunte care-l salvau: cit suferea batrinul convertit pentru faptul ca nu-l putea apara pe ginerele lui, Costachel Popa, sotul Profiritei, bagat de tovarasi in inchisoare. Sau cum ii imprumuta masina lui de presedinte al MAN actritei iesene Marioara Davidoglu, pentru a-si vizita sotul, care era internat intr-un lagar de munca, pe undeva prin delta, la Periprava. Si cum i-a adus lemne sculptoritei Milita Patrascu, cind, dupa ce i-au luat casa, rabda de frig intr-o camera neincalzita. Cind am inceput sa citim amindoi amintiri ale celor care au suferit in inchisori, Liviu a scapat o lacrima si, jenat de situatie, mi-a spus: "N-am stiut nimic despre toate acestea". Liviu se simtea agresat de climatul ce se instaurase, incoltit de unii care nu aveau nici un temei moral sa se erijeze in noii militanti si judecatori sociali. Marturisesc ca atunci nu l-am inteles, nu puteam admite toleranta lui fata de unii care nu meritau si nici cum putea fi el, spirit atit de generos, victima unui climat de intoleranta.

Acum, insa, il inteleg. Eu nu simteam atunci in jurul meu nici un fel de accente acute si ma miram ca el, un om atit de blind, se simtea apasat. De cind nu mai pot, insa, imparti beneficii si nici nu mai am puterea si vointa sa ripostez, am inceput si eu sa simt coltii contextului ostil.

Violenta se poate exprima in mai multe feluri. Poate fi explicita, manifestata direct, prin cuvint sau gest, poate fi grobiana, vandalizatoare, se poate intemeia ca vendeta asumata public. Dar poate fi si mascata, invaluita in politeturi si fraze sonore, difuza. Sau repezita printre dinti, scrisnita, "scapata" din greseala. In acest caz nu gestul conteaza, ci climatul, vibratiile care transmit fiori, care fac sa tremure spatiul interpersonal. In acest caz violenta n-o vezi, dar o simti.

Unele institutii instituie asemenea arii ale violentei difuze, aici relatia dintre individ si puterea institutionala poate deveni cuplu fondator. Cine a trait in internate sau a facut armata isi aminteste de asemenea locuri in care indivizii se schimba profund. Dar poate deveni spatiu fondator si institutia productiva, educativa, culturala. In fond, in orice institutie se emit idei si se construiesc proiecte, se produc influente si se intemeiaza prestigii, intregul functioneaza ca un sistem de "colonizare" a celor implicati. E o familie cu o istorie a devenirii, o sursa de identitati, un teren al confruntarilor din care se nasc simboluri proprii. Ea fondeaza libertati, dar si norme de control. Fiecare institutie functioneaza ca un corp organic si are viata sa psihica proprie. In general, membrii care sint inzestrati pentru viata institutionala au tendinta sa ocupe spatii centrale, sa avanseze catre virf. Celor neinzestrati sa lupte pentru resurse si spatii li se distribuie stres si nevroze. Cercetarile recente arata ca acestia sint mai predispusi bolilor si esuarii.

Cum actioneaza cei inzestrati, cum pot urca mai rapid? Intr-un singur fel: schimbind regulile, criteriile, normele de conduita, cutumele si traditiile. Declansind insurectie contra fondatorilor. Amendezi vechile norme de conduita, declari caduce raporturile dintre indivizi, proclami venirea "noului" care va schimba ierarhiile. Iar in acest climat de ambiguitate si confuzie poti manipula fara teama. Principalul e sa schimbi stilul, dar sa nu incerci schimbari brutale. Un climat de neliniste difuza este mai productiv.