Adio, fotbal!

Vestea retragerii din activitatea competitionala a portarului Benone Dohot dupa numai o etapa de la inceperea campionatului a cazut ca un traznet in Copou. Toti au crezut ca este un moment de deruta al valorosului portar iesean insa timpul a dovedit ca Dohot este om de cuvint si, odata plecat dintre buturi, nu se mai intoarce. Prin ce trece un fotbalist care renunta la cariera dupa 25 de ani petrecuti pe stadioane si alte lucruri despre unul din diamantele scoase de renumita scoala de portari ieseana aflati din cele ce urmeaza.
– Benone, hai sa dam timpul inapoi.
– As vrea eu sa fie asa si sa-l intorc macar cu vreo 10, 15 ani. In citiva ani de fotbalist platit la nivelul zilelor de azi as fi adunat destul ca sa traiesc linistit impreuna cu toata familia. Asa insa eu am prins, in principal, vremurile romantice. Nu pot sa spun ca nu erau bani dar nu se compara cu ce este acum. Dar sa revin la intrebare. Cred ca vrei sa-mi fac un fel de curriculum vitae.
– Exact!
– In 1973, cind aveam 10 ani, am intrat in grupa de copii a lui Dumitru Romila de la piticii Politehnicii. La 17 ani am fost cooptat in lotul mare de Leonida Antohi, debutul in poarta lui Poli si implict in Divizia A facindu-l pe 17 mai ’83 la un meci Farul – Poli pe care l-am cistigat cu 2-0. A urmat apoi, incepind cu ’86, un an la Dinamo sub comanda lui Mircea Lucescu ca urmare a schimbului cu Stelea, trei la Moreni, reintoarcerea in Copou unde am stat intre ’90 si ’92, Miskolc Diosgyory in urmatorii doi ani, un sezon la Ceahlaul si doua la Foresta Falticeni. Apoi, in ”97 m-am intors acasa, la Poli.
– Ai calatorit, nu gluma.
– Nu pentru ca mi-ar place acest lucru. Am cautat mereu sa joc acolo unde era mai bine, unde erau conditii bune.
– Nu ai aparat numai prin tara.
– Am fost elevul lui Nelu Nunweiller la nationala de juniori, a lui Emerich Dembrovschi, Cornel Dragusin sau Lajos Satmareanu la tineret iar in ’88 am lucrat cu Florin Halagian la nationala olimpica. Cea mai buna prestatie in tricoul tricolor am avut-o in India la Cupa J. Nehru cind am fost declarat cel mai bun jucator roman si, implicit, cel mai bun portar. In afara de loturile nationale am jucat cu Flacara Moreni in cupele europene, avind astfel posibilitatea, de exemplu, sa calc pe stadionul din Porto.
– Ai lucrat cu mari nume de antrenori. Care te-a impresionat cel mai mult?
– Mircea Lucescu, pe care-l consider cel mai mare antrenor roman. Chiar daca am avut nesansa ca la Dinamo sa nimeresc intr-o perioada de cautari, toata viata am sa-mi amintesc cu placere de ceea ce a fost acolo.
– In viata de portar un mare rol il are norocul. Privind in urma, cum te-ai caracteriza?
– Pot sa spun ca nu prea am stiut ce-i aia ghinion. Dumnezeu m-a ferit de accidentari, banca de rezerve nu prea am frecat-o timp indelungat. Bineinteles, nu pot sa spun ca am fost tot timpul ocrotit de sansa. Uitindu-ma in urma cel mai rau imi pare de faptul ca niciodata cit am stat la Poli viata la club nu a fost prea linistita, ivindu-se fel de fel de probleme. Apoi, nu voi uita niciodata nesansa pe care am avut-o la un meci din campionatul ’94-’95 Ceahlaul – Dinamo 3-3.
– Lucruri placute?
– Alaturi de recunoasterea valorii mele pe plan intern, in primul sezon in care am aparat in Ungaria am fost declarat al doilea portar al campionatului vecinilor nostri. Bineinteles au fost tot felul de meciuri excelente pe care mi le aduc aminte minut cu minut, de exemplu eliminarea Rapidului de Foresta in Cupa si multe, multe altele.
Cel mai mult inseamna insa pentru mine faptul ca am jucat in echipa si m-am pregatit alaturi de aproape toti marii fotbalisti romani lucrind totodata cu virfurile antrenorilor din tara. Faptul ca nu sint un necunoscut pentru un Hagi, ca am fost coechipier cu un Lupescu sau Gica Popescu, de exemplu, completeaza faptul ca ma uit cu mindrie la ceea ce am lasat in urma mea.
– Am ajuns si la punctul asta. Au aparut tot felul de discutii legate de retragerea ta mai ales ca dupa ce te-ai pregatit la singe in perioada precompetitionala si erai titularul postului ti-ai pus manusile in cui dupa doar o etapa din acest sezon.
– Eu cred ca puteam sa joc lejer si pina la 40 de ani. Totusi, am realizat ca nu mai sint 100% Dohot. De aceea am crezut ca este mai bine sa ies cu capul sus si lumea sa-si aduca aminte de mine peste ani asa cum eram cind inchideam de unul singur poarta. Atunci cind esti mai in virsta o greseala nu ti se mai iarta ca la un tinar si decit sa ajung tinta ironiilor sau sa incep sa cobor incet, incet pe la Pascani sau la cine stie ce alta echipa am preferat sa plec in glorie.
– A fost o decizie intempestiva?
– Nu, inca inainte de inceperea campionatul m-am gindit la acest lucru. Am zis insa sa mai fac o incercare insa stresul, cantonamentele, deplasarile si-au spus cuvintul definitiv.
– Totusi, de ce ai facut acest pas dupa meciul de la Alexandria in care desi ai luat un gol destul de usor ai parat cel putin patru goluri gata facute?
– Atunci a fost picatura care a umplut paharul. As vrea sa trecem peste acel meci pentru ca am suferit foarte mult dupa el.
– OK. Cum a fost despartirea de echipa?
– Foarte amiabila. Toti m-au inteles incepind cu conducere, stafful tehnic si terminind cu coechiperii.
– Ce face acum Benone Dohot?
– Din toamna imi voi continua studiile pe care le-am intrerupt cind eram in anul trei la FEFS. Apoi pentru a-mi intretine familia, cu banii agonisiti din fotbal, am inceput o mica afacere.
– Nu te-a batut gindul sa te apuci de antrenorat?
– In decursul carierei am mai fost antrenor secund. Eu insa nu cred ca am o fire potrivita pentru acest rol, fiind destul de impulsiv. In schimb, dupa 25 de ani ca portar cred ca as putea lesne sa ajut la cresterea tinerilor care doresc sa "absolve" scoala de portari ieseana. De altfel, m-a bucurat faptul ca aflind de decizia mea antrenorul Ion Moldovan mi-a propus sa lucrez alaturi de Paul Costas in acest domeniu.
– De Poli ce zici?
– Startul asta slab nu trebuie sa fie luat drept de referinta. Era si normal sa fie asa de vreme ce in doua luni s-au facut lucruri care nu s-au facut in ani de zile. Apoi, nici chiar excelentul meserias care e Ion Moldovan nu putea sa faca in acest timp fuziunea intre jucatorii noi si cei vechi. Eu insa sint convins ca Poli va promova. Sa nu se uite ca Olimpia Satu Mare era pe locul 7 atunci cind a inceput sa porneasca spre promovare in partea a doua a campionatului.
– Ti-ar place sa ti se organizeze un meci de retragere?
– Bineinteles! As fi chiar incintat. Daca nu se va putea insa nu va fi nici o problema.
– Daca ai primi acum o oferta de a apara buturile unei echipe de prima liga, te-ai razgindi?
– Am primit deja una de la Ceahlaul insa eu cind am spus "adio fotbal" asa va ramine. (A consemnat Ovidiu MINEA)
Securea razboiului a fost ingropata
Urmarita cu maxima atentie, date fiind antecedentele, partida din turul al III-lea, de la US Open, intre Spirlea si Serena Williams, cistigata destul de greu de romanca (6-3, 0-6, 7-5), dupa 100 de minute, nu a mai dat motive de controverse, iar reactiile de la final sint edificatoare in acest sens. Dupa meci, Irina si Serena si-au dat mina, iar la conferinta de presa romanca avea sa declare: "Ce a fost, a fost. Am si uitat de conflictul de anul trecut. N-am mai avut probleme, si nici nu m-am mai gindit prea mult la ce s-a intimplat in semifinalele din 1997. Acum, la meciul cu Serena, ne-am strins miinile, am stat de vorba. A fost o atmosfera normala". Aflata in tribuna, pentru a-si urmari sora, Venus avea sa confirme aceste declaratii, sustinind ca ea si Spirlea au depasit deja starea conflictuala. Serena a intarit afirmatiile de mai sus, precizind reprezentantilor presei ca "doar cei care incerca sa speculeze aceste situatii, prin readucerea lor pe primele pagini, au probleme de comportament". Totusi, intrebata daca exista, de acum, o relatie de prietenie intre ele, romanca a declarat cu ironie ca "nu cred ca am timp in seara asta ca sa cinam impreuna la vreun restaurant. Daca doreste, o voi invita la mine in camera si vom comanda prin room-service". In acest an, Serena cistigase ambele intilniri cu Spirlea, ambele pe suprafete rapide, la Australian Open si la Key Biscayne, dar Irina si-a luat vineri seara revansa. Dupa un prim set cistigat la 3 si un al doilea set pierdut rusinos (0-6), se parea ca Spirlea n-a gasit ac de cojocul Serenei. In setul decisiv, insa, dupa ce s-a mers umar la umar pina la 5-5, romanca a trecut in avantaj, cu 6-5, gratie unui tie-break venit la momentul oportun, iar apoi a servit distrugator, facind inutile eforturile americancei. La masculin, ultimul nostru reprezentant, Adrian Voinea, nu i-a tinut piept celui de-al 9-lea favorit, Karol Kucera (Slovacia), care s-a impus cu 7-5, 6-3, 6-2. (A.D.)