Caută 
7 MIN
Cum este şi firesc, viaţa culturală a unui oraş care se respectă se primeneşte permanent chiar dacă încă mai sunt mulţi pe care adevărata valoare a actului de cultură nu-i sensibilizează dar nu pot ocoli diverse manifestări din obişnuinţa de a fi în rând cu lumea.
Prin meritul conducerii, Opera noastră, cum ne place să spunem, a oferit un amplu periplu printr-un repertoriu variat şi inedit. Cum era şi firesc li s-au prezentat spectacole pentru toate gusturile folosind spaţiile aflate la îndemână până la revenirea, după mulţi ani, la scena tradiţională adecvată prezentării marilor capodopere ale genului.
Au fost astfel chemaţi spre artă, spectatori neobişnuiţi care nu se prea gândeau să intre la un spectacol diferit faţă de folclor, sau muzică uşoară ori rock. Şi este deja un câştig cultural spiritual.
Dar iată că a venit şi ziua satisfacţiilor depline pentru tradiţionalii melomani nedrepăţiţi prea multă vreme, care nu au păşit în sălile improprii la spectacolele care li s-au oferit.
Şi tocmai Verdi, în anul bicentenarului sărbătoririi sale, oferă Operei ieşene, după maratonul de aproape şapte ani a sărăcirii repertoriale, un prilej de intrare în normalitate.
Iniţiativa managerului general al Operei de a introduce în repertoriul de anul acesta opera Aida, a stârnit un val de entuziasm şi admiraţie în rândul exigentului public ieşean rafinat şi format cu grijă de-a lungul anilor pentru genul spectacolului de operă. Cultul capodoperelor a fost o preocupare constantă a tuturor generaţiilor de ieşeni care au militat cu ardoare pentru o instituţie care să le ofere oricând şansa de a se desfăta spiritual şi a fi în pas cu moda vremii.
Dacă ţinem cont de consemnările istorice (Albina Românească 1838 pag.65), referitor la primul spectacol de operă în limba română şi cu interpreţi români de la Iaşi, aflăm cu plăcută surprindere că opera Norma de Bellini a fost realizată cu elevii primului Conservator Filarmonic –Dramatic(1836) la doar şapte ani de la premiera absolută. Spectacol respectiv s-a dorit a fi o concurenţă trupelor de operă ale străinilor, preferate de cercurile conducătoare, care din dispreţ faţă de producţiile artistice româneşti cu trupe autohtone în formare, au dispus închiderea şcolilor din Iaşi şi Bucureşti.
Preocupările inimoşilor iniţiatori localnici au fost asemănătoare înaintaşilor şi în cele trei încercări de înfiinţare a unei Opere la Iaşi s-au finalizat abia la 03.nov.1956!
Şi aşa, tradiţia contemporană a primilor cinzeci de ani ai istoriei Operei noastre au cuprins în repertoriul fiecărei stagiuni preponderent capodoperele muzicii universale cu care s-au obişnuit de la înfiinţarea instituţiei şi cei mai neiniţiaţi spectatori. Astfel au devenit ieşenii de toate categoriile mari iubitori ai genului, cum stă bine unui oraş alintat cu eticheta de capitală a culturii. Este firească nostalgia artei elevate din anii prelungitelor reparaţii de la Teatru.
De aceea premiera cu opera Aida din 25 aprilie a.c. vine ca un balsam spiritual pentru publicul majoritar care a dat buzna încă de la repetiţia generală cu sala arhiplină (iniţiativă inedită la Iaşi, demnă de toată lauda).
Nu doar atât însă ar fi de consemnat, ci însăşi realizarea de ansamblu pe care sper că o vor comenta la amănunt cronicile pertinente ale distinşilor condeieri frecvenţi în aceste pagini în ultima vreme, cronici ce erau de mult aşteptate. Personal voi puncta doar rezumativ aprecierile cuvenite merituoşilor protagonişti.
Impresiile destul de bogate m-au stânjenit în a ierarhiza priorităţi, fără să omit ceva. Totuşi să dăm cezarului ce-i al cezarului şi să începem cu realizarea muzicală de ansamblu a soliştilor, corului, baletului şi orchestrei la nivel înalt, cu care ne-am obişnuit. Meritele sunt atribuite în primul celor care au ales şi au lucrat intens cu distribuţiile programate.
Nu putem ocoli performanţa calitativă a dirijorului David Crescenzi care duce spre succese un numeros ansamblu scenic în care soliştii şi corul devin vioara întâi.Conduce şi o orchestră bine acordată, echilibrată sonor, calitativă, care sună ca la case mari.
Meritul dirijorului este augmentat şi de performanţa dirijării fără partitură. Noi îl socotim demn continuator al dirijorului Artist Emerit – Radu Botez la baghetă.
Evident că într-un asemenea climat, protagoniştii cu experienţă s-au simţit mai în largul lor şi au contribuit la nota maximă a unui adevărat regal artistic. De remarcat sunt în primul rând eroii principali cei invitaţi, dar şi cei ai casei care se ridică la înălţimea răspunderii faţă de o partitură verdiană de primă importanţă. Iată că, îmbucurător, au fost folosiţi plenar interpreţii locali care au muncit cu râvnă atingând succesul dorit. Au apărut doar doi invitaţi care au onorat cum se cuvine acest altar unic al artei muzicale ieşene.
Se cuvine să începem cu eroina principală, soprana Carmen Gurban. O voce de mare calitate, amplă şi egală în toate registrele, se joacă pe o partitură comodă scrisă parcă pentru vocea sa. Aşa a fascinat pur şi simplu pe melomanii ieşeni, purtându-i pe căile emoţiilor dorite şi adevărate la care ne invită partitura bătrânului Verdi. Se cuvin aprecieri superlative pentru apariţiile scenice şi muzicale ale acestei soprane cuceritoare.
Tenorul Daniel Magdal, partenerul de la premieră, obişnuitul sopranei de la marile succese de care s-au bucurat amândoi în spectacole susţinute atât la Iaş, cât şi la Bucureşti, ne-a încântat deplin cu vocea şi temperamentul său.
Copilul nostru de suflet, cum poate fi numit Daniel, prilejueşte cu fiecare revenire pe scena care i-a purtat noroc, răsplătiri pasionale cu excepţionale interpretări de roluri spinto-dramatice la care a ajuns surprinzător datorită tenacităţii preocupărilor sale prin studiu intens faţă de cum l-am cunoscut de la debut. În ce priveşte siguranţa interpretării, a glasului calitativ şi egal în toate registrele, eram obişnuit urmărindu-l în acest rol şi pe scena bucureşteană, dar şi pe cea a arenelor din Magdeburg unde estival a trebuit să susţină şase spectacole cu Aida, fiind solicitat să continuie cu încă două reprezentaţii, înregistrând şi performanţa numărului de apariţii consecutive dar şi de succese.
Valoroşii noştri interpreţi ieşeni sunt reprezentaţi mai întâi de mezzosoprana Elena Roşca în Amneris, care s-a întrecut pe sine şi pe care o găsesc în progres faţă de interpretarea acestui rol colaborând la premiera anterioară. Dacă pentru alţi colegi, anii de îndepărtare de marile roluri le-au creat mari probleme, ne surprinde plăcut că gândul ei la marea performanţă nu l-a abandonat.
Pe acelaşi plan valoric lângă protagonişti se situează baritonul Ciprian Marele în rolul Amonasro, în primul rând din punct de vedere muzical, cu timbrul său calitativ, plăcut şi penetrant. La interpreţii debutanţi se cuvite câte un plus de subliniere pentru fiecare: Ana Maria Donose (Marea Preoteasă), Dan Popescu (Ramfis), Daniel Mateianu (Regele Egiptului).
Nu poate fi ignorată interpretarea tehnică profesional, omogenă şi calitativă a baletului.
Se impune să supunem aprecierilor calitative, concepţia adoptată în manieră clasică de regizorul Andtraş Kurthy (Ungaria), care din câte s-a aflat, prin comportarea caldă în care a lucrat cu interpreţii, în afecţiune şi respect pentru partitură, a reuşit să impună tuturor dăruirea necesară artistului pentru creaţie, care i-a condus la o interpretare artistică muzicală şi scenică de mare succes.
În cadrul concepţiei se înscrie şi propunerile făcute scenografiei de a fi funcţională, care a servit sugestiv şi deplin mesajului libretului punând în valoare calităţile sonore ale ansamblului. Excepţional au fost gândite costumele şi nimerite amplasamentele decorului din templu, cât şi cele de la judecată, unde corul sună de invidiat în această scenă cu acustica incomodă şi diferită.
În încheiere vom consemna dorinţa melomanilor de a socoti revenirea operei Aida pe scena tradiţională, ca o piatră de hotar privind readucerea unor noi montări într-un limbaj scenic accesibil şi fără aluzii sexuale, precum şi apariţia pe scenă a unor opere pentru copii pentru educaţia muzicală a unor noi generaţii.
Prezenţa montărilor în manieră clasică dă prestanţa dorită instituţiei şi prilej de comentarii pasionale între ieşenii care aşteptă şi o montare clasică a lui Andrei Şerban cu Lakmé cum a mai făcut premiere şi pe alte meleaguri.
Mihai Zaborilă
