Constantin Ciopraga (1916-2009)

Academicianul Constantin Ciopraga a fost gasit fara viata la birou, in camera sa de lucru de acasa, in dupa-amiaza zilei de luni, 2 februarie. Apropiatii acestuia au afirmat ca a scris fara oprire inca de duminica seara. Publicam in acest numar interviul pe care i l-a acordat lui Alex Savitescu in 2001 si care a fost inclus in volumul Microfonul de serviciu, aparut la Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iasi, 2006. Un interviu in care veti descoperi biografia spectaculoasa a unuia dintre cei mai cunoscuti oameni de litere romani din ultimul secol.

–––––

Fisa biografica

» Constantin Ciopraga, critic si istoric literar roman. Membru de onoare al Academiei Romane (12 noiembrie 1993).

» Studii liceale la Pascani si la Falticeni si universitare (Facultatea de Litere si Filosofie) la Iasi. Si-a continuat specializarea in Franta (1939). In 1956 a devenit doctor in filologie, iar in 1968 a obtinut titlul de doctor docent. A fost profesor la Seminarul Teologic "Veniamin Costachi" din Iasi si la un liceu din Pascani. In 1949 a fost chemat la Universitatea din Iasi ca asistent, urcind apoi toate treptele ierarhiei didactice, pina la cel de profesor universitar (1962).

» Intre 1959 si 1962 a fost lector de limba romana la Sorbona si la Ecole Nationale des Langues Orientales Vivantes din Paris. Intre 1964 si 1983 a fost sef al Catedrei de Limba Romana Comparata, iar intre 1963 si 1966 rector al Institutului Pedagogic din Suceava. A fost director al saptaminalului "Cronica" inca de la fiintare (1965).

» A scris mult, intre lucrarile sale detasindu-se monografiile consacrate unor mari scriitori: Calistrat Hogas. Studiu monografic (1960); George Topirceanu. Studiu monografic (1966); Mihail Sadoveanu. Sinteza critica (1966); Hortesia Papadat-Bengescu. Studiu monografic (1973).

» Acestora li se mai adauga: Portrete si reflectii literare (1967); Literatura romana a secolului XX (1971); Personalitatea literaturii romane – o incercare de sinteza (1973; editie revazuta si adaugita, 1997); Mihail Sadoveanu, Fascinatia tiparelor originare (1981); Propilee-Carti si destine (1984); Poezia lui Eminescu – Arhetipuri si metafore fundamentale (1990) s.a.

» A ingrijit numeroase editii: Calistrat Hogas, Opere (1956); Mihai Codreanu, Scrieri (2 vol. 1967); Garabet Ibraileanu, Opere (2 vol., 1970-1971). A mai semnat peste 60 de studii introductive si peste 1.000 de articole si eseuri publicate in reviste de profil din tara si din strainatate. Este si autorul volumului de poeme Ecran interior (1975) si al romanului Nisipul (1989).

» A fost si traducator, talmacind lucrarea lui Jean Boutiere, Viata si opera lui Ion Creanga (1976).

» Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Internationale a Criticilor Literari din Paris (1978).

» Doctor Honoris Causa al Universitatii "Stefan cel Mare" din Suceava (1998). Profesor Emeritus al Universitatii "Al.I. Cuza" din Iasi (2001). Premiul special al Uniunii Scriitorilor din Romania (1985), Premio Mediterranio ("Olivo d’Oro") (Italia 1985), Premiul "M. Eminescu" al Uniunii Scriitorilor (1987); Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Iasi (1973, 1978, 2001); Premiul de excelenta al municipiului Iasi (2001); Premiul de excelenta al revistei "Convorbiri Literare" (2001) si al revistei "Ateneu" (Bacau, 2001). Cetatean de onoare al municipiului Iasi (2000), Falticeni, Pascani si al orasului Tirgu Neamt. A fost distins cu Ordinul National "Steaua Romaniei" in grad de cavaler (2002).

Sursa: http://iit.iit.tuiasi.ro/ciopraga.htm – site-ul Academiei Romane, Filiala Iasi

 

––––––––––

"Glasul iubirii a fost pentru mine glasul istoriei"

Drumul spre casa lui trece printr-o ulita bolovanoasa, prafuita, inecata-n puradei cu ochi sticlosi. Taximetristul din dreapta-mi ezita sa se afunde-n drum, calca ambreiajul si-ntreaba: "Da’ la cine aveti treaba?". Raspunsul il face sa mine fieraraia cu sapca si s-o impinga spre destinatie. O poarta, cafea, living boieresc, un mic "chat" despre presa interbelica, Pamfil Seicaru, mare gazetar, si Geo Bogza, scrisori, si un reportofon pornit, Sadoveanu, Lesnea, Pastorel, zapezile rusesti, stiloul lui Rebreanu, scrisori de la Otilia Cazimir. Si un om care, culmea, la atitea amintiri strinse in anii trecuti, imi spune sa ma bucur de viata care ma asteapta…

 

Stiu ca urmeaza sa publicati jurnalul vietii dvs. si imi amintesc acum de modul in care incep memoriile proustiene. Mincind o madlena, Proust isi aminteste, prin gustul si mirosul acesteia, de intreaga sa existenta. Ce a tinut la dvs. rolul madlenei?

Am scris evocari sumare incepind de pe la cincizeci de ani, foarte discrete. Mai tirziu, am tinut un jurnal, dar din lipsa de timp nu i-am putut asigura continuitatea. In volumul pe care-l pregatesc zilele acestea am in vedere amintirea anilor de inceput, a copilului de scoala primara, a adolescentului de liceu, a studentului si, trecind peste anii de razboi, care au insemnat o veritabila transformare structurala, a anilor de catedra. Trebuie spus ca mi-am format sensibilitatea, aplecarea catre frumos, in spatiul de la Pascani, spatiu in care se formase cu treizeci de ani inaintea mea Mihail Sadoveanu. Casa copilariei lui Sadoveanu era la doar trei sute de metri distanta de casa parintilor mei, casa in stilul locului, in partea de la Pascani care se numeste Vatra. Toata viata locului se polariza in jurul palatului lui Iordache Cantacuzino, acela care, mare proprietar de paminturi, a peste unsprezece mii de falcii, deci douazeci de mii de hectare, a construit biserica de la Pascani si mai ales a construit palatul care-i poarta numele. Palatul acesta, pentru mine, copil, reprezenta un fel de loc al misterelor. Cind am citit Venea o moara pe Siret, mi-am dat seama ca Sadoveanu insusi a fictionalizat momente din istoria de trei sute de ani a acelui palat, unde s-au intilnit personalitati de mina-ntii. Nu a actionat Sadoveanu, si nu inteleg de ce, pe ideea coabitarii cronicarului Ion Neculce in palatul de la Pascani, pentru ca mama lui Neculce era fiica lui Iordache Cantacuzino. Intre palatul acesta si apa Siretului am pendulat in copilariile mele. Acolo mi-am format sensibilitatea pentru culori, cromatica. Acolo am perceput distantele. Acolo am vazut o floare prima data si mi s-a parut ca este o minune, pe la cinci-sase ani…

De altfel, se spune ca amintirile unui om incep de pe la cinci ani.

Da. Aveam cinci ani cind, in curtea unei case vecine cu casa Sadovenilor, am vazut niste trandafiri. Am vazut aceasta minune care este trandafirul inflorit, si mi-au ramas toate senzatiile intiparite, incit pentru mine trandafirul ramine legat pentru totdeauna cu acea casa, dupa cum ideea de distanta tot acolo s-a format: in clasa a doua primara, la opt-noua ani, invatatoarea ne-a scos pe treptele din daratul scolii, pe fostul teritoriu al lui Iordache Cantacuzino, si ne-a aratat dealurile dinspre Ruginoasa. Dealurile respective erau pentru noi, copiii care auzeam prima data de ideea de orizont, un fel de inaltime extraordinara. Mi se parea ca, daca as fi acolo, deasupra, ar fi suficienta o scara de citiva metri ca sa pun o palma pe cer. Asta era o forma ingenua de a percepe relatiile dintre pamint si cer. Mi-am construit apoi lent personalitatea. Un om este intii persoana, apoi personaj, apoi personalitate. La virsta de cincisprezece ani nu se poate vorbi de personalitate, desi in manualele de pedagogie de astazi se vorbeste de "personalitatea elevului"…

Vorbiti de acest cadru al Pascanilor, de locuri care v-au inspirat. Totusi, trebuie sa fi fost si in familia dvs. anumite lucruri care sa va impinga spre ceea ce spuneati la inceput.

In primul rind, mi-am construit structura pe doua coordonate: intii pamintul pe care m-am nascut – pamintul romanesc. Nicaieri unde am umblat in lume nu m-am simtit eu insumi decit aici. Nu as fi conceput vreodata sa traiesc intr-un spatiu inchis. Am mostenit asta de la inaintasii mei, bunicii. Strabunicii mei fusesera improprietariti de Cuza. Aveau o suprafata serioasa de vreo zece falci, ceea ce-i ridica deodata in ochii concetatenilor. Asadar, legatura cu pamintul, care trebuie pusa in imediata conexiune cu inaintasii, care cu totii, secole de-a rindul au trait, au sperat, acolo, pe acelasi teren. Daca in cimitirul de la Pascani ar invia toti acesti inaintasi, numarul lor ar fi legiune.

Vorbiti de pamint, de glasul pamintului. Care este cea de-a doua coordonata, glasul iubirii?

Ca la Rebreanu… Glasul iubirii a fost pentru mine glasul istoriei, in primul rind. S-a intimplat sa am o invatatoare foarte talentata, o povestitoare extraordinara, incit lectiile de istorie m-au fascinat. Am ramas tot timpul cu voluptatea descoperirii adevarurilor. Aceasta iubire de trecut este din punctul meu de vedere imanenta omului. Ea s-a conjugat cu dragostea pentru toti oamenii din spatiul cuibului. Este un psihanalist, Gaston Bachlard, care vorbeste de spatiul cuibului. Primul centru al lumii este pentru noi spatiul casei. Casa de la Pascani, care exista intr-o forma aproape neschimbata, arborii, teii din preajma, livada, acestea formau cuibul. Rebreanu vorbeste undeva de copilarie, in poate singura lui evocare sentimentala, Cuibul visurilor. Ei bine, cuibul visurilor pentru mine a fost de la cinci la cincisprezece ani, dupa ce incepusem sa citesc din Sadoveanu, care m-a introdus in ambianta de odinioara, acest cuib era in mare parte identic cu al lui Sadoveanu, ceea ce a insemnat pentru mine un impuls mai apoi sa ma ocup mai atent de opera sa. Prin Sadoveanu am ajuns in legatura cu inaintasi cu optzeci – o suta de ani anterior. Unii dintre acestia puteau fi vazuti pe strada – erau batrinii din epoca. Oameni fara multa invatatura, dar cu experienta de viata, care aveau o morala, un cult al frumosului, oameni care se simteau solidari. Spiritul locului era unul de toleranta si de receptivitate la ceea ce venea din Vest.

Parintii v-au "molipsit" de acest spirit livresc de care vorbiti?

Nu. In casa parintii mei aveau putina stiinta de carte. Bunicii nu aveau stiinta deloc. Am vazut insa la parintele meu stima nemarginita pe care o avea pentru oameni cu carte, si intii nemarturisita, apoi marturisita, a fost dorinta lui, care era si dorinta unora dintre rudele apropiate, de a ma ridica prin carte. Nu pentru ca avocatul cistiga mult ori pentru ca medicul era tamaduitor: voiau ca din neamul lor cineva sa se ridice la nivelul acelor intelectuali. Erau latente anumite tentatii ale mele pentru frumos. La lectiile de romana, invatatoarea ne dadea sa facem mici compozitii. Ea a remarcat ca frazele simple pe care le insiram aveau o anumita logica si o anumita prospetime. Si odata, la o tema pe care a dat-o, "Ce vreau sa ajung", era prin clasa a patra, am fost dat ca model. Mie mi s-a parut banal sa spun ca vreau sa ajung cutare si cutare. Era prin 1927 si era in mare voga categoria de ofiter. Parintii sperau initial sa pot urma liceul militar si sa devin ofiter. Nu mi s-ar fi potrivit absolut deloc. Am spus ca vreau sa fiu ofiter, dar incheiam cu "as vrea sa ajung un bun ostas si sa-mi apar tarisoara cu sfintenie".

Si ati ajuns la liceu la Falticeni…

Da, ajungem si acolo. As mai vrea sa fac o distinctie: mentalitatile la Pascani tineau de trecut, era o anumita arhaitate, respectul anumitor norme care in zona numita Vatra erau aproape neschimbate de cel putin o suta de ani.

Un aer vetust, in sensul bun.

Da. De exemplu, bunicul meu dupa tata nu-i agrea pe cei care venisera din alte parti, care nu intrau in categoria de oameni gospodari. Pentru el toti acestia erau "venetici". Asta-mi aminteste de francezi, la care pentru a te integra ca strain trebuie sa treaca trei generatii. Si prima si a doua sint "venetici". Pe de alta parte, dupa 1870 incepusera sa vina in Pascani evrei care fusesera persecutati in Austria si care au venit prin Polonia la noi si au intemeiat tirgul. Imi aduc aminte de pravaliile lor, care erau proprietatea mosierilor. Dar a inceput un fel de emulatie. Odata cu aparitia liniei ferate, au venit lucratori din Austria, Polonia, Cehia. Toti acestia initial s-au organizat foarte repede. Au construit biserica catolica, scoala ce a inceput sa fie frecventata si de copiii nostri. Era o deschidere. Multi dintre muncitorii care venisera s-au organizat intr-o societate culturala, "Unirea", au adus carti in limba lor, si-au pastrat traditiile. S-a construit linga biserica catolica o sala de teatru. Ei au numit-o sala de tir, pentru ca era combinata cu sala de sport. Primul pom de Craciun acolo l-am vazut. In lumea aceasta, cu case in care s-au instalat claviruri, au inceput sa vina oameni de cea mai buna calitate: a cintat Enescu, a venit si Iorga. Se fierbea acolo o lume noua. Romanii autentici din satele apropiate au preluat tot ce li s-a parut bun. Elementul asta occidental a modelat lumea veche de la Pascani, incit existau simultan doua stiluri de viata: un stil traditional si unul dinamic. De-aici diferentele fata de Falticeni, care ca populare erau aproape egale. Falticenii au avut privilegiul de a avea un tribunal, o unitate militara.

Dar ca spirit, ca atmosfera, cum era Falticeniul din timpul adolescentei dvs.?

Accentul cadea pe latura umanista. Modelul de intelectual vizat era "homi humanus". De aici multimea de scriitori care s-au format in acel spatiu minuscul de la Falticeni. George Calinescu fusese frapat de multimea valorilor plecate dintr-un spatiu atit de restrins, incit spunea ca, dupa Bucuresti si Iasi, Falticeniul este al treilea oras care a dat cei mai multi scriitori romani. Spre deosebire de Falticeni, la Pascani modelul era omul practic. Cine traia cel mai bine? Inginerul, maistrul si muncitorul. Atunci, idealul lucratorului la Caile Ferate era sa-si vada fiii ingineri sau maistri. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, s-au ridicat si ofiteri de armata, adica tot o cariera practica.

Spuneati ca razboiul v-a marcat sufleteste si v-a schimbat existenta.

Foarte mult. In 1939-1940 am facut scoala militara un an, in 1941 am fost la Odessa, pe front, cu amintiri zguduitoare, dupa care, refacere, si am plecat in a doua mobilizare, la Cotul Donului. In total, sase ani de uniforma militara. Si ne-a tinut in prizonierat patru ani. Pentru ca teoretic noi ar fi trebuit sa ne-ntoarcem acasa in 1944. Am cazut prizonier pe 19 noiembrie 1942. Am fost adunati in grupuri: romani, italieni, germani, romani, grupuri de cite opt sute – o mie si chiar mai mult. S-a calatorit pe jos, pe sute de kilometri, in care cei mai multi, istoviti de nemincare, de efort, au cazut. Cine raminea cinci pasi in urma era impuscat, desi era absolut inutila aceasta masura: de obosit ce erai, ramineai oricum in zapada si nu puteai sa te mai misti. Erau zapezile rusesti nesfirsite, de la o localitate la alta mergeam o suta de kilometri. De la prima intilnire cu niste civili rusi, intr-o dimineata de 20 noiembrie, zapada imensa, am ajuns intr-o localitate si eram rasfirati in grupuri de cite douazeci – treizeci. Acolo au iesit citiva insi dintr-o casa si-au intrebat: "Care sint germani?". I-au pus deoparte, opt-zece tineri, i-au culcat la pamint, si-apoi, cu niste cabluri de metal groase, cu care se ancorau masinile, i-au lovit in ceafa si i-au omorit.

Si dvs. cum ati reusit sa rezistati psihologic, nu atit fizic?

La 25 de ani, aveam o anumita candoare, o imensa incredere in oameni. Nu-mi inchipuiam ca animalul din om poate sa iasa intr-atit de groaznic. Si iubirea de oameni a-nceput sa se zdruncine. Apoi am fost intr-un simulacru de lagar, unde erau bordeie sapate in pamint. Erau niste paturi suprapuse, facute din crengi… In primul lagar, la Tambov, in Rusia Centrala, linga locul de nastere al lui Esenin, nu stiu citi mureau, dar mureau cit vedeam: in fiecare zi se scoteau cite douazeci-treizeci de cadavre din interior. Izbucnise tifosul exantematic. Erau pe fiecare dintre noi cel putin o mie de paduchi. Mincare calda – niciodata. Se aduceau seara cite doi cartofi fierti, reci. Hamesiti, oamenii uitasera de cuvintul omenie si se repezeau la mincarea celuilalt.

Si totusi ati reusit sa depasiti acea perioada…

Aproape ca nu mai gasesti nici un ecou in sufletul care este torturat si zguduit, care nu mai vede nici bine, nici rau. Toti credeau ca lucrurile astea sint pasagere, ca se vor incheia intr-un mod cit mai uman. Cineva a descoperit in jur, acolo, la 15-20 de metri, un cal inghetat, un cal mort. In jumatate de ora, nu mai era nimic din cal, decit oasele. Apoi, am fost printre cei transferati la Orankin. Acest transfer a fost salvator, pentru ca deja aveam morbul exantematic. In drum, dupa ce am facut iarasi vreo trei, patru zile prin zapada, am ajuns la o gara mica. Era un tren inghetat. Si am fost introdusi cam cite 70-80 de persoane intr-un vagon. Am stat acolo inca vreo doua-trei nopti. Pentru mincare ni se dadea un pestisor sarat, inghetat, si o bucatica de pesmet de cincizeci de grame. Intr-una din zile, asta este partea cea mai tragica, a trecut unul din soldatii de garda si a cerut sa mearga citeva persoane si sa aduca provizii. M-am oferit, pentru ca eram printre cei mai tineri. Cind am ajuns pe la jumatatea trenului, am vazut intr-un vagon cum se dadeau ca niste lemne soldati romani inghetati. Apoi am vazut cum intr-un loc dantesc, infernal, un grup de 10-15 soldati taiau din trupul unui mort carne, s-o manince. Asta am vazut cu ochii mei. Cind am ajuns in lagarul de la Orankin, mi s-a parut paradisul, pentru ca era intr-o fosta manastire. Era improvizat si un spital. Aici se murea, insa mai putin. Cred ca n-aveam nici unul dintre noi mai mult de patruzeci de kilograme. Dupa aceea, am fost trimisi la refacere intr-un fel de filiala, Schit. De acolo am fost la un lagar nou, intre paduri. Aici activitatea era mai mult sau mai putin stabilizata. Conducatorul din partea prizonierilor era roman, maiorul Petru Popescu. Aici oamenii au inceput sa se obisnuiasca cu ideea ca aceasta detentie va dura, si atunci unii au inceput sa invete limbi straine, altii se indeletniceau cu sculptura.

Acolo, si dvs. ati gasit ragazul sa puteti scrie?

Singurele medicamente pe care le-am primit in lagar erau aspirine. Si acestea erau puse in niste bucatele de hirtie din niste carti postale. Desfacute, mi-au servit pentru scris versuri. Mai tirziu, dupa ce a venit un grup german, unul dintre ei avea vreo saizeci de coli de hirtie, pe care, indoindu-le, am scris, am transcris cu litere de tipar, vreo treizeci-patruzeci de poezii, si la fiecare facuse niste vignete splendide un camarad de arme, Aurel Vlad, ajuns mai apoi profesor la Institutul "Nicolae Grigorescu" de la Bucuresti. Din pacate, n-am putut sa le aduc in tara.

Si ce ati regasit la revenirea in tara?

M-am intors la sfirsitul lui august 1946 si am gasit spectacolul dezolant al distrugerilor din Pascani. Tirgul nu mai exista, nu mai era nici o casa. In ce priveste casa parintilor mei, era aproape refacuta, dar lipsurile erau imense. Am venit la Iasi, am fost numit profesor la Seminarul "Veniamin Costachi". Am fost gazduit atunci intr-o camera la Institutul Francez. E locul unde functioneaza acum Editura Polirom. Imi era asigurata masa la Internatul seminarului, de unde am amintiri foarte frumoase, in sensul ca era o solidaritate, cumintenie, elevii erau foarte ordonati. Anul al doilea n-am mai ramas la Iasi, si am plecat la Pascani. Dupa aceea, profesorul N.I. Popa m-a invitat si m-am decis sa vin la Iasi, unde am trecut prin toata filiera didactica.

Se poate ca, in afara de aventura cartii, aventura razboiului v-a coordonat viata?

Am izbutit intr-o masura sa-mi creez o lume personala prin intermediul cartilor. Era in lagar o biblioteca mica, unde cel putin 90% erau carti de Engels si Marx. Dar erau si volume de literatura traduse in franceza, engleza. Am luat clasicii rusi, Gogol, Tolstoi, dupa care am trecut la exercitii de limba engleza.

Considerind ca lucrurile pe care le-am discutat acum ar putea fi o varianta vorbita a jurnalului dvs., ce dedicatie ati face, pe prima "fila", tinerilor de astazi?

Bucurati-va de soare, de lumina si sa nu va indoiti niciodata de ziua de miine. Ziua de miine poate fi mai frumoasa decit ziua de azi.

Sadoveanu era taciturn, Lesnea – un om de viata

Aici, la Iasi, i-ati cunoscut foarte bine pe Sadoveanu, pe Otilia Cazimir, pe George Lesnea…

Sadoveanu era taciturn, spre deosebire de Lesnea, care era un om de viata.

Este adevarata acea intimplare celebra, cu Sadoveanu fugarind cu bastonul un cetatean?

Da, venea de aici de sus, de la Copou, cobora si pe strada Carol a vazut un carutas cu caruta foarte incarcata, care lovea in cai. Si atunci Sadoveanu s-a apropiat si l-a lovit cu bastonul.

Exista o boema ieseana autentica in acei ani?

Categoric. Boema exista in tot ce tinea de taifas, de schimb de opinii. Toate acestea se situau sub semnul intilnirilor in diverse locuri, unde oamenii nu mai intelegeau sa pastreze toga, roga, tinuta oficiala, deveneau oameni apropiati. "Academia libera" de pe strada Lapusneanu a fost expresia concretizata a boemiei, unde la Samoila, un evreu foarte priceput, scriitorii se intilneau dupa-masa. La "Viata romaneasca" fusese traditia ca in jurul orei cinci dupa-amiaza sa se-ntilneasca toti "vietistii", cum isi spuneau ei, faceau ca un fel de taifas. Dupa asta se mergea la Samoila. Dar mai exista un locas, Smirnov, pe Lapusneanu, acolo unde este acuma anexa Bibliotecii Centrale. La Smirnov, un refugiat rus foarte bine organizat, veneau aproape numai intelectuali, bauturi foarte fine. Acolo l-am vazut de aproape pe Ionel Teodoreanu, pe strada il vazusem de multe ori, cu sotia, pe care dupa aceea am cunoscut-o foarte bine. L-am vazut pe Ionel Teodoreanu, era un barbat masliniu, placut. Am mers cu un coleg la masa de-alaturea si el mergea intotdeauna insotit de cineva, pentru o gustare de douazeci de minute. Si Smirnov uitase sa puna furculita la masa lui Ionel Teodoreanu, si i-a spus: "Mestere Smirnov, ai uitat instrumentele de tortura!". Pe Pastorel l-am ascultat intr-o conferinta in 1940, in aula veche a Universitatii. Se constituise Asociatia Prietenilor Universitatii. Pastorel semana cu actorul Mihai Fotino, de la Bucuresti.

Apropo de actori, au devenit celebre interpretarile "actoricesti" ale lui George Calinescu. Era intr-adevar un talent scenic?

L-am auzit de multe ori. Dupa parerea mea, el a avut calitati geniale, dar si anumite vanitati, care nu-l prindeau deloc. Era, pe linga omul de bun-gust, si un histrion, un actor marunt. Lecturile pe care le facea nu erau ale cuiva care voia sa citeasca frumos, ci erau facute intr-o forma intentionat minimalizatoare, cintate monoton, cu o voce deloc agreabila, parca a cuiva ofensat.