Dramaturgul Saviana Stanescu despre experienta americana si reintoarcerea In tara: „Speranta mea era sa fiu intimpinata in Romania cu mai multa curiozitate”

Un personaj comun leaga insa toate textele: antieroina, prin traditie, femeia-victima a propriei conditii, femeia-obiect de consum. Oriunde ar fi montate, la Bucuresti sau New York, ele provoaca aceleasi efecte asupra spectatorului: subtile procese de constiinta, reconfigurari ale reperelor morale, intrebari care isi gasesc raspuns. E nevoie de curaj pentru a intra in Soriestore-ul Savianei Stanescu, dar, odata intrat, patrunzi intr-o imensa sala de teatru: viata.

De unde vin personajele tale?

Orice piesa, de fapt, mi-o incep prin a gindi titlul si personajele. In general, de cind am plecat in America, ma preocupa problematica aceasta a imigrantilor, a oamenilor care traiesc intre doua lumi, a under-dogs, a acelor oameni care pornesc de la niste circumstante nu tocmai favorabile, apoi incearca sa faca ceva. Ma preocupa americanii de tip losers. Chiar ma gindeam in gluma sa dau ultimei mele piese subtitlul „farmecul discret al loser-ilor". Deci ma preocupa cei care nu si-au implinit inca visul. Pentru mine ei reprezinta cea mai consistenta substanta dramatica si in sensul asta vin pe o traditie a piesei americane realiste, de la Arthur Miller, O’Neil, chiar Tennessee Williams, la care am adus un umor negru de tip est-european. Deci ingredientele mele sint piesa americana realista, solida si un fel de cvasi-absurdism si umor negru balcanic, sud-est-european. Si, desigur, incerc sa spun niste povesti. Eu mi-am schimbat stilul de cind am plecat din Romania. Cind eram aici, scriam piese absurde, in general cu personaje femei, ma interesau femeia-victima si sexualitatea, femeia abuzata. De cind sint in America, am devenit mai preocupata de socio-politic, de ce inseamna sa fii nascut intr-o superputere ca America, ce inseamna sa fii nascut intr-o tara mai mica si nevoita tot timpul sa stea in postura de inferioritate in raport cu marile puteri. Intr-un fel, am devenit mult mai politica, ma preocupa dinamica puterii la mai multe niveluri, la nivel de tara, la nivel de individ si la nivel de relatie intre indivizi.

Asta nu inseamna insa ca personajele tale sint victime intr-o mai mica masura, pentru ca ele sint deseori victime ale sistemului.

Ai dreptate, in continuare ma preocupa personajele-victime, numai ca le-am diversificat si au capatat o alta substanta, de natura politica. Asa cum spuneam, ma intereseaza cum circumstantele in care te-ai nascut – geografice, geo-politice, familia – iti influenteaza traseul in viata.

Daca ar fi posibil sa dau inapoi filmul intimplarilor din viata Savianei Stanescu, as putea gasi in acest film personaje si intimplari din piesele sale?

Hm, interesant. Cred ca intr-un fel, ca orice scriitor, pot spune si eu ca toate personajele mele sint eu insami, intr-o mai mica sau o mai mare masura. Deci cred ca in mine exista ceva din fiecare personaj, chiar daca este barbat sau femeie. In acelasi timp, nu pot sa neg ca sint fascinata de acest spectacol al lumii. Poate spun un cliseu, dar ma simt ca un fel de voyeurista creativa. Imi place sa ma uit la oameni, sa-i aud cum vorbesc, sa-i urmaresc cum relationeaza. Nu m-as plictisi niciodata, pot sa stau si sa ma uit la oameni ore, zile, ani! Pentru mine, spectacolul uman si al comportamentului uman este vesnic fascinant si de aici cred ca mi se trag personajele.

Citind textele din volumul tau recent aparut la Cartea Romaneasca nu poti sa nu observi ca personajele nu au acea doza de puritate pe care, de regula, autorii au grija sa le-o strecoare in vene.

Nu ma aliez cu ce se intimpla in dramaturgia americana actuala, unde se cer lucruri mai clare si autorii nu au voie sa mizeze prea mult pe ambiguitate. Mai ales in mainstream, venind probabil dinspre film si Hollywood, a aparut ideea antagonismului, a claritatii, sa fie foarte limpede cine e cel bun si cine e cel rau. Eu, dimpotriva, nu am simtul asta al claritatii. Mie imi place sa am personaje complexe, care folosesc stereotipurile, dar le si provoaca. Imi place sa arat diversele nuante ale personajului, la prima vedere stereotip, tocmai pentru ca pot sa-i descopar lucruri neasteptate. De exemplu, imigrantul. Imigrantul este vazut in America dupa tipar: nu vorbeste bine engleza, nu are bani, traieste visul american traditional – sa-si ia o casa, sa-si ia mobila, sa aiba copii, slujba si doua masini, sa trimita bani familiei din tara-mama. Eu le-am cautat mai multe nuante acestor personaje. Am vrut sa arat ca au si o viata sexuala, ca au si umor, ca au o viata mult mai complexa decit asa cum se crede. Pentru multi asta e surprinzator si din acest motiv am uimit, uneori, audienta americana. Dar asta e scopul meu pina la urma: nu doar sa entertain, ci sa si educ intr-o oarecare masura. Tot din cauza asta, piesele mele sint urmarite si au mult public, pentru ca acopar o zona mai putin exploatata. Acolo mainstream-ul inseamna familia americana middle-class, cu probleme de alta natura: de sexualitate, de adulter. Dar eu vin cu alt tip de personaje si le ofer o alta lume. Si, cu lipsa de modestie spun, nu exista alti dramaturgi europeni care sa se joace acolo, in afara de Yasmina Reza, care se joaca pe Broadway – a si luat premiul Tony anul acesta – si de cei britanici.

Ai vreo explicatie pentru asta?

Dramaturgia si teatrul american reprezinta o lume cvasi-inchisa. Au regulile lor, desi sint atit de multi dramaturgi buni, iar industria teatrala este atit de bine pusa la punct, incit nu accepta „impuritati" din afara. Pentru mine a fost destul de dificil sa intru in acest circuit intern – circuitul international, pentru ca exista si asa ceva, se manifesta in schimburi culturale, productii care vin si se joaca de citeva ori. Poate pentru ca am pornit din interior, pentru ca am fost studenta acolo si pentru ca m-au luat din facultate sint acum intr-un circuit interior si pot sa vad altfel lucrurile.

Dar poate arta sa schimbe mentalitati, sa schimbe clisee si feluri de a vedea lumea si oamenii?

In special in America, o tara de imigranti – inainte i se spunea melting pot, acum Obama si altii au nuantat ideea si nu mai este considerata un melting pot in care toata lumea se amesteca, ci un patchwork society, deci o societate din petice comunitare si identitare -, in ultimii ani, dupa postmodernism, totul este axat pe socio-politica. Pentru ca toate aceste comunitati vor sa-si exprime cumva identitatea. Ce se intimpla la ora asta este un avint al teatrului afro-american, al celui asiatic-american, al celui latino, mai nou, acum al celui arab-american. Deci aceste petice incep sa ajunga toate in mainstream. Eu ma inscriu cam in zona asta, nu sint singura, dar sint singura care scrie despre imigranti est-europeni. Cum spuneam, exista un interes pentru aceste zone, iar lumea deja vede lucrurile acestea in acest mod, pe petice identitare, pe comunitati si este interesata sa vada ce se petrece in interiorul uneia dintre ele.

Pentru ca ai adus vorba de Obama. Tu ai ajuns in Statele Unite cu putin inainte de atacurile de la 11 septembrie. Cum s-a schimbat pentru tine societatea americana in acest timp, de la „momentul zero" la „momentul Obama"?

Am simtit foarte clar schimbarea. Practic, eu am fost acolo in cei opt ani ai lui Bush si am putut sa observ cum au evoluat lucrurile. Dupa 11 septembrie, a urmat o perioada foarte dificila, totul era inchis. Patru ani de zile nu am venit deloc in tara pentru ca se inchisesera granitele in asa fel incit te temeai ca, daca pleci, nu vei mai obtine viza ca sa poti sa vii inapoi. In perioada aceea am simtit o foarte mare presiune, dar si o inchidere, au fost multe discutii la nivel universitar si in lumea artistica, erau cu totii foarte dezamagiti de Bush, iar discutiile politice erau foarte acide. Pe atunci se mergea foarte mult pe o retorica a victimizarii in lumea artistica. Se interesau de orice comunitate sau de orice individ aplicind metoda victimizarii. Ei erau atit de dezamagiti de Bush incit orice voce care arata ca lucrurile nu merg bine era considerata automat interesanta. Apoi, incet-incet, s-a mers pe o mai mare naturalete in aprecierea valorii. Nu se mai cauta neaparat victima, se cautau nuantele problemei identitare si etnice. Acum, cu Obama, mi se pare ca este o mult mai mare normalitate, o mult mai mare deschidere spre schimburi culturale, spre ce se intimpla in Europa si in alte tari si asta se simte. Desi e criza economica si lucrurile merg prost din acest punct de vedere, desi oamenii isi pierd joburile, se simte in aer o speranta, se simte o deschidere pe care, sincer, nu le-am simtit in anii Bush. Simt ca e un alt tip de discurs, ca e un alt tip de energie. Nu stiu in ce masura asta ma va afecta pe mine sau va afecta ceea ce fac eu, dar categoric e un alt tip de energie si categoric ii va afecta pe afro-americani, care acum isi pot arata variile productii si fatetele culturale cu mai multa forta, se simt incurajati si eliberati. Iar Obama incurajeaza diversitatea, nu atit politically-correct, dar categoric incurajeaza comunitatea afro-americana si nu numai.

La lecture-ul pe care l-ai sustinut la Pavilion Unicredit ai vorbit despre visul american si, pentru ca la final i-ai intrebat pe oameni despre visul lor american, eu te intreb: care este visul tau romanesc?

M-am intors aici cu dorinta de a face ceva, nu stiu, sa cream niste punti. Speranta mea a fost ca experienta mea americana sa foloseasca aici. Am venit cu spiritul ala american cum ca tine de responsabilitatea ta sa-ti impartasesti cunostintele, sa folosesti ce ai invatat in sprijinul comunitatii tale. Pentru ca intr-un fel, acolo, nu neaparat ca inveti, dar iti intra in singe tipul asta de abordare. Te simti responsabil fata de radacinile tale, fata de locul de unde vii. Deci speranta mea era ca aici voi fi intimpinata cu mai multa deschidere si cu mai multa curiozitate si dorinta de a fi „exploatata" si de a mi se oferi posibilitatea de a arata ce am invatat. Pentru ca asta ar fi unul dintre modurile de a face ca ceea ce se intimpla in Romania sa devina sincron cu ceea ce se intimpla in America, in Vest, in lumea artistica. Sint aici sa fac ceva, sa arat ce pot. Dar, sincera sa fiu, nu am intilnit aici cine stie ce mare deschidere, lumea nu vine in intimpinarea mea. Sint putin dezamagita.

In momentul in care facem acest interviu abia te-ai intors de la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Ofera-ne o privire de outsider asupra a ceea ce s-a intimplat acolo.

In primul rind, m-am bucurat ca pot veni la Sibiu, e singurul festival la care pot veni pentru ca predau din septembrie pina in mai. Iar a veni aici e pentru mine un fel de a ma reconecta la ce se intimpla in teatrul romanesc. Mi s-a parut mare, dar centrat pe regizor, asa cum stiam din anii trecuti. Acum mi s-a intarit aceasta idee, teatrul romanesc si al Europei Occidentale este centrat pe regizorul-autor, regizorul care creeaza spectacol, si mai putin pe dramaturg si pe ceilalti membri ai echipei. Pina si in programul festivalului, era trecut numele regizorului, nu si al dramaturgului. Aveam si eu piesa mea, White embers, montata in Suedia si nimeni nu stia ca e a mea. Nici nu mai comentez asta. Nu zic ca e neaparat necesar ca aceasta cultura centrata pe regizor sa fie inlocuita cu cea centrata pe dramaturg, spun doar ca este necesar sa se diversifice. E important ca sint regizori mari, cu o puternica viziune a imaginii etc., dar as vrea sa vad mai multi regizori axati pe text nou, regizori care stiu sa interpreteze textul nou, sa-l puna in valoare, care stiu sa lucreze cu dramaturgul, in colaborare cu el, in sensul unui dialog real si ca dramaturgul participa la procesul creativ intr-o mai mare masura decit acum. In Statele Unite, toata cultura teatrala este centrata pe text nou si pe dramaturg. Teatrele aleg piesa, apoi regizorul, iar tu ca playwright chiar ai un cuvint de spus in alegerea regizorului. Si, dintr-o data, textul fiind interesant, regizorul se pune in slujba lui, pe cind aici, in cultura teatrala europeana, teatrul alege regizorul si regizorul propune texte. Iar asta implicit creeaza o alta dinamica a puterii intre regizor si dramaturg. Aici esti silit sa-si gasesti regizorul, sa-l faci sa devina interesat de tine. Ajungi sa faci cum face Visniec, care spune: „Poti sa pastrezi doar titlul si in rest poti face ce vrei cu piesa". Or, eu nu vin din aceasta zona, a generozitatii dramaturgului. Eu vin pe ideea ca dramaturgul trebuie sa detina controlul textului. Desigur, trebuie sa discute cu regizorul, dar nu sa lase complet textul in mina acestuia.

Prin prisma a ceea ce ai spus pina acum, poti spune ca esti optimista privind viitorul teatrului in Romania?

As vrea sa fiu optimista. In primul rind in ceea ce ma priveste, as vrea sa-mi vad piesele montate aici. Sper ca, odata cu generatiile noi de regizori, de oameni de teatru, lucrurile sa se indrepte in directia asta. Chiar am sperante. Am fost invitata la UNATC de o tinara regizoare, inca studenta, care a montat Aurolac blues, alte actrite, tot studente, vor sa faca niste monologuri tot din cartea aceasta. Deci la nivelul asta, al studentilor, al tinerilor actori si regizori, incepe sa existe un alt tip de dinamica, ceea ce este incurajator. Dar cita vreme directorii artistici de teatre si oamenii cu putere nu vor incuraja acest tip de demers si aceasta diversitate a lumii teatrale, nu sint totusi mari sperante ca oamenii aceia chiar sa ajunga sa faca ceva. Daca tu transmiti tot timpul ca lucrul trebuie centrat pe regizor, pina la urma toti se vor indrepta spre asta. Dar in felul acesta tu nu ajuti la crearea unei noi dramaturgii, la aparitia unui text nou, al unui teatru de text nou, nu il incurajezi, nu il stimulezi, nu faci nimic. Spune multe faptul ca pina si catedra de dramaturgie de la UNATC este creata de regizori. Grupul dramAcum este creat de regizori si e foarte bine ca exista, dar tot din zona regizorala a fost creat. Si asta spune multe: textul nou in Romania a trebuit sa fie creat din zona regizorala.

–––

"Si badaranii au o zona teatrala care ma intereseaza"

Creativ, cum te ajuta pe tine o trecere prin Romania?

Ma incarca cu o varietate informationala, mai ales ca simt acut diversele piedici la nivel material, realitatea care nu te lasa sa-ti faci proiectele. Dar recunosc si ca asta are si o zona interesanta. Aici oamenii mi se par foarte expresivi, chiar si badaranii au o zona teatrala care ma intereseaza. In America, e o societate mult mai bine pusa la punct si mult mai previzibila, asta-i adevarul. Aici am zilnic parte de o cronica a intimplarilor neprevazute, lucruri care ma enerveaza si ma stimuleaza in acelasi timp.

Ai putea fi perceputa ca un model al reusitei prin arta in America. E usor? Daca da, care e secretul?

Nu stiu daca e usor. Dar e clar ca trebuie sa muncesti, sa fii talentat, sa ai foarte clar in cap scopul si sa faci acei pasi care contin multa munca, rigoare, disciplina a muncii, totul dublat de talent, dar mai ales de talentul colaborarii. Pentru ca acolo colaborarea este foarte importanta intre cei care sint implicati. Stiu multe cazuri de oameni foarte talentati, dar care, pentru ca nu stiu sa vorbeasca, sa colaboreze, nu sint implicati in proiecte. Doar pentru ca nu au aceasta dorinta a unui dialog real. Sint o serie de ingrediente necesare pentru a reusi si, daca le ai pe toate acestea si daca iti urmezi drumul cu convingere, cu curaj si dorinta de a spune ceva, e imposibil sa nu reusesti. America e tara tuturor posibilitatilor.

Deci networking e cuvintul secret?

Nu, networking-ul nu e cuvintul secret, e cuvintul necesar, nu poti trai fara el.