In registrul ideilor gingase

 Investigator curios al aberatiilor semnificarii, colectionar de cazuri ciudate si extreme de a gindi literatura si lectura, asa cum il stiam, Valeriu Gherghel isi ordoneaza in cartea de fata meditatia in jurul unei mari teme. E vorba de chestiunea falsei cunoasteri, obtinuta prin interpretare obstinata facuta spre gloria interpretului. Vinovatii sint mai ales criticii risipitori, impatimitii sensurilor profunde pe care le pot ghici chiar si (mai ales) acolo unde nici nu poate fi vorba de ele. La fel de vinovati sint si doctrinarii unei singure biserici, de unde invata sfirsitul necesar al activitatii lor interpretative, pentru atingerea caruia orice mijloc este permis. Dupa cum pacatosi sint si cei care interzic descoperirea oricarui sens, cit de aproximativ, in textul lor clocotind de borborigme, cei care denigreaza interpretarea din prea mare respect pentru vreo dogma cetoasa a obiectului artistic, insemnind orice sau nimic. Prilej pentru autor de a scrie texte despre delirul interpretarii ca si despre laconism, despre tautologie ca si despre nimic. Preferata mea e seria de patru eseuri dedicate rozei, disertatii asupra desfolierii semantice a unui arhisimbol, cel al trandafirului, de la Angelus Silesius pina la Gertrude Stein. In toate acestea, Valeriu Gherghel ramine acelasi autor de pastrat pe primul raft pe care-l cunosteam din spectaculosul sau volum anterior Porunca lui rabbi Akiba (2006).

Eseuri inventive, spumoase si ingenioase

Punind in chip explicit problema interpretarii, Valeriu Gherghel pare sa-si ingusteze plaja de investigatie hermeneutica fata de cartea din 2006 si sa-si aleaga o singura tema spre studiu si buchisire spornica: adecvarea in interpretare, inteleasa ca eliminare metodica a tot ceea ce ii poate prisosi. Poate ca, intr-adevar, eseistul iesean s-a decis sa dea, dupa rasfatatul volum anterior, o lucrare "de silinta", care sa aleaga o problema si s-o epuizeze. Dar daca aceasta va fi fost intentia lui, din fericire ea nu a putut fi pusa in practica. Cum se poate usor vedea, eseurile lui Valeriu Gherghel ramin la fel de inventive, spumoase, ingenioase, cu mult spirit, ca si cele din volumul anterior. Autorul discuta pe larg virtutile folosirii judicioase a briciului lui Ockham, comparindu-le cu pacatele aplicarii unei lecturi oculte la, de pilda, Povestea celor trei purcelusi. Dreptatea lui Erich Auerbach in interpretarea lui Don Quijote literal, in contrast cu alegoreza spiritualista descoperita in aceeasi carte de Miguel de Unamuno. Lipsa de inspiratie a Sfintului Augustin de a cauta sensuri mintuitoare intr-o greseala de traducere. Absurda ipseitate a poeziei moderne, abtinindu-se cu orice pret "sa semnifice" pentru ca, in schimb, sa poata "sa fie", asa cum ii cere, intr-un vers pe nedrept celebru, Archibald MacLeish. Sumedenia de ciudatenii rafinate ale spiritelor livresti, de la poezia fara cuvinte a lui Christian Morgenstern la diferitele scrieri literare compuse din pagini albe ale lui Laurence Sterne, Alexandru Odobescu, Vasilisk Gnedov sau Mihai Ursachi. Rezumatele intr-o fraza ale Iliadei, ale Cautarii timpului pierdut sau Moby Dick, confruntate cu minunatul arbitrar al indexurilor de carti, care invecineaza, printre altele, Creta, crima si crustaceele.

Despre sens si lectura

Nu am sa insist prea mult asupra utilitatii acestei pledoarii pentru o simplitate dificila in lectura in momentul si in locul nostru cultural de sub soare. Intr-adevar, o anumita traditie a facut ca in Romania a zecea muza sa fie atribuita criticii literare: astfel, complexitatea abundenta a putut sa para, uneori, un imperativ al criticii, chiar daca aceasta nu putea fi atinsa decit printr-un abuz. Si, da, criticii au nevoie sa li se reaminteasca uneori ca orice lectura este, deja, hermeneutica; ca "bucuria cititului" nu e niciodata suficient de naiva ca sa poata fi opusa interpretarii; ca exista predispozitii de lectura care pot deturna cele mai bune intentii interpretative; ca diferitele mituri ale artistului ("arta ca forma de viata", de exemplu) nu trebuie sa devina neaparat si ale criticului literar. Din acest punct de vedere, voioasele si eruditele treceri in revista ale erorilor de lectura si ale obscuritatilor definitive din texte canonice (literare sau religioase) isi implinesc rolul cu eficienta si eleganta. Cred insa ca frumusetea si importanta cartii lui Valeriu Gherghel trebuie cautate in alta parte.

Punind problema interpretarii juste, Gherghel vorbeste despre sens si lectura, despre buna intelegere a mesajelor si semnelor. Problema gingasa, pe care nu putem sa o expediem ca pe o intrebare despre metoda, ca si cum recursul la o scoala teoretica sau alta ar lamuri ceva. Intrebarea acestei carti este tocmai intrebarea eseistului (si a eseului, in general): cum pot citi textele fara a le falsifica si fara ca, astfel, sa ma falsific pe mine insumi? Cum stiu ca nu tradez ideea, inseriind-o fortat unei interpretari predefinite, tratind-o ca pe o idee primita de-a gata? Pentru ca, sa nu ne lasam inselati, chiar vorbind de Sfintul Augustin exeget al Bibliei sau de Auerbach cititor al lui Quijote, Valeriu Gherghel tot despre sine vorbeste. Este conditia eseistului care stie ca nu te apropii de tine insuti facindu-ti autobiografia flatanta, ci prin lectura atenta a celor care au vorbit, cindva, in numele tau. O spune singur, la un moment dat: "In definitiv, pentru a vorbi deschis, nu atit precursorii lui Alberes m-au interesat, cit precursorii mei. Nu sint multi…".

Nu doar eleganta stilistica

M-a fascinat, si in aceasta carte a eseistului iesean, punerea in scena a eului. Poate gresesc vorbind despre asta: ma tem sa nu se inteleaga ca Gherghel ar oferi un spectacol narcisist in cartea sa, pe care doar privilegiatii il detecteaza. Nu cred asa ceva. Autorul s-a ascuns cit se poate de bine; de altfel, impresia unor cititori ca noua carte a lui Gherghel e mai "stiintifica" decit prima vine din aceea ca el si-a mascat acum prezenta in text cu mai multa consecventa. Cu toate acestea, iscusitele aparte-uri adresate cititorului atent ramin: intr-un loc, cititorul e interpelat direct, cu o bine jucata curiozitate, in legatura cu cutare aparitie din Commedia dantesca ("Va amintiti?"); in alta parte, teatrul steril al conflictului interpretarilor stirneste "cainta, plictisul, zadarnicia, discretia, simtamintul inutilitatii, umilinta"; aiurea, o inflorescenta subita a discursului il semnaleaza pe ironist: "Iata galbenul: priveste ciorchinele acestui strugure! Iata dulcele: gusta mierea! Iata rosul: considera trandafirul lui William Blake!". Nu subliniez aceste fraze pentru ca ele ar "da savoarea" unei carti care nu are nevoie de astfel de efecte secundare ca sa straluceasca, ci pentru a vorbi despre raportul de indepartare al eseistului fata de obiectele interpretarii sale, pe care nu le gusta pur si simplu, ci le "considera". Eseistul este cumva legat sa scrie despre interpretare. E destinul sau de om care intirzie pe marginea sensurilor, ale lui si ale altora. Nu mai e vorba doar de eleganta stilistica: Valeriu Gherghel e unul dintre cei mai puri eseisti pe care ii avem. Si rostul criticii literare e sa spuna asta.

Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Si alte eseuri despre simplitate, colectia "Plural. Eseu", Editura Polirom, 2012