Multe voci, „One World”

Primul film care a rulat la Cinema Union (unul dintre cele citeva spatii de desfasurare ale festivalului) a fost documentarul israelian To See If I’m Smiling. Filmul vorbeste despre tinerele care fac (obligatoriu) armata si sint trimise in Cisiordania si Gaza, de unde se intorc cu traume care nu dispar odata cu virsta. Una dintre protagonistele documentarului realizat de Tamar Yarom a insotit filmul la Bucuresti.

Festivalul de film organizat de Centrul Ceh a adus la Bucuresti filme bune si invitati vorbareti

O vazusem mai devreme in film. Isi dragalea copilul, sugar, si povestea la camera ca, ori de cite ori il aude plingind, ii revine starea pe care o avea in Gaza, stresul de acolo. La Bucuresti, femeia pare stapina pe sine, oricum au trecut 15 ani de cind a facut armata. Parca ne-a spus ca e profesoara. O alta fata din filmul realizat in 2007 e azi actrita si locuieste in Germania. Dar mai era o fata, care ridea suspect de mult (un om murise din cauza ei). "Ea e cea mai afectata, mai afectata decit acum doi ani. Nu e bine deloc", spune invitata care ne ofera fara sa vrea raspunsuri contradictorii. O data spune ca ar lua oricind arma in mina sa-si apere tara, iar in alt context marturiseste ca ar fi timpul ca acest conflict (israeliano-palestinian) sa inceteze. Am intrebat-o daca filmul, pe care cred ca toti cei din sala l-au vazut ca anti-militarist, a avut acelasi ecou si in Israel. "Da, dar mai ales in rindurile celor de stinga. (…) Cei foarte de dreapta sint de parere ca toti arabii ar trebui impuscati."

In Israel baietii fac trei ani de armata, iar fetele doi. Unii fac armata in posturi administrative, altii in zone de conflict. Toate istoriile celor sase protagoniste au un tipar comun: entuziasmul initial, noutatea, aventura, gustul puterii ("Miscam degetul aratator si veneau spre mine. E un sentiment de putere incredibil"), primele confruntari cu victime, dezvrajirea. O doctorita care arata ca de 16 ani povesteste, printre altele, cum i-a murit o fetita pe masa de operatie si cum a trebuit sa spele cadavrele unor arabi pentru ca ceilalti arabi sa nu se infurie si mai mult daca ar fi vazut cit au fost de mutilate. In timp ce povesteste, ochii i se umplu de lacrimi, pe urma fumeaza in tacere. "Nu doar fetele se intorc cu traume", ne spune invitata. "Si baietii patesc la fel. Opinia publica din Israel habar n-are ce se intimpla in aceste zone."

Agentul de vinzari

Aceeasi tema, alt spatiu geografic. The Recruiter (SUA, regia Edet Belzberg), in care urmarim procesul recrutarii de noi soldati americani pentru Irak si Afganistan. S-au mai vazut, macar de la Full Metal Jacket-ul lui Stanley Kubrick incoace, filme despre cum se desfasoara cele trei-patru luni de pregatire inainte de trimiterea in prima linie. Dar acest documentar pierde mai mult timp cu recrutarea. Sergentul major Clay Usie este unul dintre cei mai buni "agenti de vinzari" din intreaga America, nu doar din oraselul Houma, Louisiana. Usie e plin de replici-sablon ca Omul-Indicator din Oblio. Are si de ce, are norma. Ca si in cazul filmului precedent, perspectiva face filmul, caci daca privesti cu alti ochi ti se va parea ca tot ce face Usie e justificat si sincer. Si, dintr-un punct de vedere, sergentul e chiar sincer. Dar urmarindu-l recitindu-si lozincile in fata unor copii de 18 ani, spunindu-le sa nu-i lase pe parinti sa-i convinga sa nu plece in Irak, ti se pare de bun-simt sa speri ca adolescentii se vor razgindi la timp. Mai ales ca printre cei citiva urmariti de film inaintea inrolarii si pina la absolvirea cursului de pregatire se numara cel putin unul, o fata, care nu pare foarte integra psihic. (Ea va fi si cea care va dezerta in timpul pregatirii). Pentru a obtine aprobarea de a filma, realizatorii au promis, probabil, ca vor aborda realitatea in mod obiectiv, daca nu chiar propagandistic. Asa si fac, dar nu poti sa nu observi ca recrutarea soldatilor e tot mai dificila, ca sergentilor li se inchide telefonul in nas si ca unii nu reusesc sa gaseasca un singur recrut. Nici vorba sa-si faca planul.

Bucurestiul a deschis seria "One World"

"Un festival de film dedicat drepturilor omului tinde sa devina un soi de hangar intunecat al neputintelor umanitatii, colectind de-a valma trecut traumatic, prezent devastator, viitor incert sau inexistent", scrie criticul de film Adina Bradeanu pe site-ul festivalului (http://www.oneworld.ro/). Dar aceasta e realitatea in care traim! "One World" si-a impartit cele aproximativ 35 de filme din acest an in mai multe sectiuni: "Dupa 20 de ani", "Filmul ca tratament", "Prezentul la control", "Trecutul imperfect" si "La granita". La aceasta a doua editie, Alexandru Solomon s-a alaturat echipei Centrului Ceh, condusa de Monika Stepanova, si a realizat selectia filmelor. Bucurestiul se numara in 2009 printre cele citeva orase din lume unde e itinerat festivalul nascut in Cehia – alaturi de Beirut, Bruxelles, Ljubljana, New York, Sofia si Washington D.C. Bucurestiul este si primul oras de pe aceasta lista care deschide in 2009 seria "One World", cu o selectie care a cuprins si filme prezentate la festivalul-mama, dar si filme alese de Al. Solomon de la alte festivaluri importante.

» Publicul a fost in proportie de 90% foarte tinar. Ca sa-l citez pe fostul presedinte Emil Constantinescu, prezent la proiectia cu Burma VJ, "tinerii, ca pastravii in ape limpezi, arata starea de sanatate a unei natiuni".

» S-au pus intrebari dupa proiectii, desi uneori sala astepta sa i se povesteasca.

» De cel mai mult interes s-au bucurat intilnirile de la Centrul Ceh, desi proiectia se facea pe un ecran mic. Sala a gemut de fiecare data, spectatorii fiind atrasi si de intrarea gratuita, si de dezbaterea de dupa film.

» Cele mai ingenioase proiectii au fost cele, in premiera, de la inchisorile Rahova si Jilava.

» Femeile care rup biletele la Cinema Eforie au ramas la fel de acre cum le stiam, parca platite sa descurajeze cinefilii. (In Romania, unele lucruri nu se schimba.)

Vaclav Havel are, ca tot cetateanul, matreata

Citizen Havel de Pavel Koutecky si Miroslav Janek, nominalizat anul trecut la Premiile Academiei Europene de Film si prezentat la Berlinala, ni-l infatiseaza pe Vaclav Havel in carne, oase si matreata. Perioada in care sintem introdusi inca de la inceput, anul 1993, e dintre cele mai delicate. Vaclav Havel a fost ultimul presedinte al Cehoslovaciei si primul presedinte al Cehiei. "Ne intilnim din nou. De asta data, treaba va fi mai putina pentru ca si tara e mai mica", le spune femeilor care alcatuiesc echipa de intendenti ai palatului prezidential. Umorul si autoironia lui Havel insotesc aproape toate secventele. Havel cautindu-si un sacou potrivit, Havel care se scutura de matreata inainte de toate aparitiile publice, care se teme ca o sa alunece pe gheata si o sa-si rupa fundul cind armata trebuie sa ii dea onorul. Sau care repeta discursul de investitura in fata consilierilor (in eventualitatea ca va fi ales), ca un elev scos la tabla, pentru ca apoi, pentru a relaxa stresul, sa inceapa sa recite pe bune poezii, cu voce cintata. Filmul nu ramine insa intr-o zona frivola, ci cauta punctul de jonctiune dintre viata publica a presedintelui si cea personala, intre intilnirile cu sindicalisti si resedinta de la tara, unde pe peretele biroului troneaza o fotografie cu doi rinoceri imperechindu-se sub sloganul "Make love not war". Lucrurile importante au nevoie de o doza de frivol ca sa fie dezamorsate, iar filmul pastreaza mereu ca grija principala dorinta de a nu fi nici politic, nici monden. Prin imaginile alese, prin dezinvoltura eroului (care accepta sa apara in pozitii pentru altii ridicole), prin montajul care nu te lasa prea mult timp intr-o secventa ca sa nu te plictisesti, Citizen Havel nu e doar lectie de documentar, ci, datorita eroului, o lectie de umanitate. Vaclav Havel e unul dintre cei mai simpatici oameni politici, iar filmul, fara sa-l linguseasca, ni-l face si mai simpatic.

Filmul a fost realizat pe baza documentarii vizuale a 10 ani din viata lui Vaclav Havel si retine (nu se putea altfel) si momentele dramatice – disparitia sotiei sale, Olga, sau operatia de inlaturare a cancerului pulmonar. Probabil ca umorul e in singele ceh la fel de indispensabil ca hematia. Medicul spitalului unde s-a operat le spune jurnalistilor ca nu stie exact daca tigarile au cauzat cancerul pulmonar al presedintelui, dar ca acesta a fumat o ultima tigara inaintea operatiei impreuna cu ministrul Sanatatii. Presedintele Havel in avion spre Bucuresti, unde va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii. Se uita pe niste hirtii si spune: "S-ar parea ca orice strain care ajunge in Romania primeste acest titlu"… Ca o incheiere la aceste meschine rinduri despre un film foarte cald si uman, in ton cu bunul-simt si onestitatea lui Vaclav Havel, o sa mai spun ca a fost prima oara cind i-am vazut pe cei de la "Rolling Stone" inclinindu-se usor din spate in fata cuiva si adresindu-i-se cu teama.

Catherine Deneuve a vrut sa vada

Implicarea inseamna si lipsa de indiferenta, curiozitate. "Je veux voir", spune Catherine Deneuve in filmul cu acelasi titlu, prezentat anul trecut la Cannes in sectiunea "Un Certain Regard". Nu iti dai seama exact cind ai de-a face cu momente regizate sau cu momente spontane in acest documentar ciudat, un roadmovie in care actrita e insotita in sudul Libanului de actorul local Rabih Mroue si de mica echipa a filmului. Trei masini. O dupa-amiaza. O structura eficienta, data de simtul cinematografic al autorilor (Joana Hadjithomas si Khalil Joreige). Nu e un documentar obisnuit, pentru ca peisajul fostului front de razboi e developat pe figura mindra a vedetei, chiar daca ghidul ei, ca orice libanez, masoara timpul in functie de razboaie. Firul epic e dat de drumul cu masina pina aproape de granita cu Israelul. Ramasitele constructiilor distruse in timpul ultimului razboi fac obiectul unui film in film, un poem elegiac de o rara frumusete. Finalul, cu cina festiva la care Deneuve apare asa cum o stim si de la Cluj-Napoca si care pare ca se plictiseste jucindu-si rolul de icon, e peste ce ne asteptam. Cel mai haios moment al filmului e cel cind colegul libanez ii recita in limba lui din Belle de jour. Cel mai acut – cel in care masina lor intra din greseala pe un drum minat. "Acum chiar merit o tigara", spune Deneuve cea "cool" asezindu-se cu fundul pe o piatra.

––––

Solidaritatea se da mai departe

Alaturi de citeva zeci de spectatori care s-au inghesuit in sala de la Centrul Ceh, am vazut pentru prima oara un calugar birmanez in carne si oase. Numele lui este Ashin Sopaka si arata exact asa cum ne imaginam un preot budist: scund, zimbind mult, detasat. A venit la Bucuresti din Germania, unde locuieste din 2003 si de unde protesteaza impotriva dictaturii juntei militare din tara sa. Festivalul a organizat un eveniment special dedicat Birmaniei, care a inclus si proiectia documentarului Burma VJ (doua distinctii, in 2008, la IDFAmsterdam, printre care Premiul "Joris Ivens", si premiat pentru montaj la Sundance, in acest an). Burma VJ e semnat de un danez, Anders Ostergaard, si e un film de montaj alcatuit din imagini filmate in secret de reporteri birmanezi si trimise pe net (sau dosite prin bagaje) in Norvegia, de unde emite Vocea Democratica a Birmaniei.

Datorita acestor oameni care-si risca viata, lumea intreaga a aflat in 2007 de miscarile de strada incepute de calugarii budisti, carora li s-au adaugat si cetatenii. Filmul ridica nivelul emotiei gradat. De la surprinderea, cu camera zgiltiita, a unor proteste izolate, repede innabusite de politisti in civil, tensiunea creste odata ce apare coloana nesfirsita de calugari, iar comentariul din off ne spune ca religia le interzice preotilor budisti sa se amestece in politica, dar ca pot decide s-o faca in cazuri exceptionale. Istoria se scrie sub ochii tai, iar mecanismul prin care frica oamenilor se disipeaza, catalizat de solidaritate, devine aproape vizibil. Ce s-ar fi intimplat daca n-ar fi existat acesti operatori? Istoria nu mai poate exista azi independent de imagine. De aceea, toate aceste documentare te impiedica sa (mai) crezi ca ceea ce se intimpla in lume nu e si responsabilitatea ta. In timpul discutiei cu Ashin Sopaka au circulat prin public mai multe foi pe care am semnat pentru eliberarea prizonierilor politici din Birmania. Iar prezenta lui Emil Constantinescu s-a datorat faptului ca, atunci cind era presedinte, a semnat, impreuna cu alti sefi de state din fostul bloc comunist, o scrisoare similara. Daca Emil Constantinescu a facut comparatia cu pastravii, Ambasadorul Cehiei a spus ca "avem obligatia de a returna solidaritatea pe care tarile noastre au primit-o" atunci cind s-au eliberat de dictatura.

––––

"Salvarea trebuie cautata in continuare in istorie"

Acum ar fi trebuit sa urmeze un interviu topit in text cu Simcha Jacobovici, dar am descoperit ca, din cauza bateriilor sau a reportofonului, tot ce aud de pe caseta sint niste mormaieli. Numit de unii "cel mai valoros documentarist canadian", Simcha Jacobovici e, de fapt, evreu roman nascut in Israel, stabilit cu familia in Canada si restabilit de curind in Israel. A venit de mai multe ori in Romania. In 2001 am mai facut un interviu cu el, cu ocazia prezentarii filmului sau, Struma, la Festivalul DaKINO. Intre timp, a mai strins niste premii Emmy (are trei acum) si a semnat in 2007 controversatul The Last Tomb of Jesus, al carui producator a fost James Cameron si care a stirnit multa vilva pentru ca sustinea ca unul dintre mormintele descoperite la Talpiot in anii ‘80 apartinea familiei lui Iisus (care ar fi fost casatorit cu Maria Magdalena). Simcha Jacobovici mi-a spus pe banda pierduta ca se pregateste de o continuare a acestui documentar (fara James Cameron, care e ocupat cu noul sau proiect) si ca acest documentar va aprofunda problematica primului. "De fapt, spune el, multi oameni de stiinta sint de acord cu noi."

La Bucuresti, documentaristul a venit insa cu Charging the Rhino (2007), primul sau film autobiografic, si de aceea greu de facut. Toti verii si unchii i-au murit in Holocaust, cu exceptia varului Sasa. "Sint socat sa vad cit de bine seamana baiatul meu cu Sasa", spune Jacobovici, care si el seamana cu Sasa Musat, cel implicat in jaful Bancii Nationale (da, despre care a facut Al. Solomon Marele jaf comunist). Al. Solomon a fost si el la proiectie, dar Simcha Jacobovici nu i-a vazut inca filmul. Oricum, i-au trebuit cinci ani ca sa-si stringa curajul sa vada reconstituirea facuta in 1960 de autoritati. Si are teoria lui despre jaf: cei sase, toti evrei, aproape toti cu functii in aparatul de stat, au recurs la acest gest spectaculos si sinucigas nu doar pentru ca se sufocau in Romania, dar si pentru a le face o bresa semenilor lor. Dupa uciderea lor (cu exceptia Monicai Sevianu, condamnata la inchisoare), evreilor din Romania a inceput sa li se dea drumul in Israel (contra cost, fireste). Sasa si tatal cineastului sint personajele centrale ale documentarului care acuza Romania – tara pe care familia cineastului a iubit-o – nu doar pentru participarea la Holocaust, dar si pentru neasumarea acestui adevar. "Cind m-am dus la Iasi, nimic nu era public. Imaginati-va ca a trebuit sa vin din Canada cu o placa comemorativa si s-o montez noaptea", spune cineastul al carui tata a scapat ca prin minune in Iasul pogromului, supravietuind cu un glonte linga inima. "Nu Romania a facut ce a facut, ci unii romani transformati in rinoceri", i-a spus un domn in virsta, aflat printre spectatori. "Si eu sint evreu. Va rog, faceti separarea." E greu de imaginat travaliul de exorcizare a traumei Holocaustului, mai ales cind, intervievat la Bucuresti, Serban Suru, liderul miscarii legionare (pe care statul roman n-o interzice), ii spune senin ca in Romania evreii s-au omorit intre ei si ca Holocaustul n-a existat.

Trilogia lui Ujica

Andrei Ujica munceste la trauma lui. A parasit Romania de mai multe decenii, dar inca exorcizeaza experienta comunista. Lucreaza acum la Bucuresti, la documentarul Autobiografia lui Ceausescu. Acesta va inchide trilogia din care mai fac parte: Videogramme einer Revolution/ Videogramele unei revolutii (1992) si Out of the Present (1995). Primul este cel mai inteligent documentar despre evenimentele din decembrie ‘89, un film care, pe masura ce trece vremea, limpezeste structurile, chiar daca nu poate decoji adevarul. Romania din el ramine insa aceeasi, ca o esenta eterna, tragi-comica. Videogramele… au avut o a doua proiectie intr-un cadru extra-ordinar: Penitenciarul Jilava. Au fost prezenti: gen. Victor Atanasie Stanculescu, Andrei Ujica, Emil Hurezeanu, un numeros public format din detinuti cu note mari la purtare si din invitati ai festivalului. A fost o proiectie inedita si cam lugubra. Fortul 13, pe unde au trecut toti detinutii politici din tara in perioada comunista, se afla nu departe de locul unde a fost impuscat maresalul Antonescu, iar gen. Stanculescu e mindru ca imparte aceeasi puscarie cu maresalul. Inainte de proiectie, generalul se uita la ceas. Din cauza filmului, detinutii riscau sa piarda masa de prinz. "Astept sa se lumineze cerul pentru un final care sa-mi dea o viziune pentru viitor", spune generalul care e cazat la spitalul penitenciarului si care la final le declara jurnalistilor TV ca filmul si dezbaterea i-au provocat o durere de cap. "Daca medicii ar fi vazut filmul, nu m-ar fi lasat sa vin", spune generalul ce pare acum infantilizat de prezenta medicilor care-i ocrotesc si ordoneaza viata.

Pe Andrei Ujica, realizarea acestei trilogii despre caderea comunismului il ajuta intr-un fel sa-si exorcizeze trauma comunismului. L-am intrebat cit de adinca e aceasta trauma. "Dupa parerea mea, orice individ este posesorul unei duble biografii: privata si istorica. Exista oameni – dintre aceia fac parte si eu – care au o legatura mai strinsa cu cea din urma. Oricit de absurd ar suna, ei traiesc sub imperativul intelegerii istoriei. E vorba, asadar, mai mult de un proces de cunoastere decit de unul terapeutic." Fostul textier al phoenicsilor, ajuns in 1981 in Germania si devenit la inceputul anilor ‘90 cineast, se afla acum la jumatatea proiectului Autobiografia lui Ceausescu. De ce a introdus cuvintul "autobiografie" in titlu? "Pentru ca, asa cum Hitler e o suma a natiunii germane din perioada in care a condus-o, asa si Ceausescu este o suma a romanilor din cei 25 de ani cit a stat la putere. De discutat e doar contributia fiecaruia dintre noi la «greutatea» lui, ordinul de marime variind intre miligram si kilogram."

"Cind mi-am dat demisia ca sa plec la Moscova, toti m-au crezut nebun"

Al doilea film din trilogia lui Andrei Ujica despre caderea comunismului, Out of the Present, este (autorul tine mult la aceasta clarificare) o poveste despre timp, nu un documentar despre dezmembrarea URSS. Eroul sau este Serghei Krikaliov (Krikaliev, cum scriu occidentalii), singurul cetatean sovietic ce a plecat din URSS in cosmos si s-a intors in Rusia. Filmul, comparat de presa straina cu cele doua mari jaloane pe care le si citeaza, 2001 – Odiseea spatiala si Solaris, este format din secvente filmate de cosmonauti in Statia Spatiala, de camerele fixate in interiorul navei sau la centrul de comanda. Cineastul a petrecut citeva luni la Moscova. Norocul lui a fost ca a prins momentul cind Rusia inca era in asezare si lucrurile inca erau neclare. "Aveam o slujba de asistent la facultatea de film din Mannheim. Cind mi-am dat demisia ca sa plec la Moscova, toti m-au crezut nebun. Numai sotia si fiul meu m-au inteles." Lucrind la vizionarea si selectarea materialului, Ujica s-a intilnit si cu cosmonautii. "Sint niste persoane foarte pragmatice, dar sint un fel de casta. Oricum, alcatuiesc un grup foarte mic de vreo 300 de persoane din toata lumea care au reusit sa ajunga in cosmos." Si, desi au partea lor de romantism ("toti, cind se intorc pe Pamint, fac tot posibilul sa se intoarca, pentru ca e ca un drog… si ajung ca un fel de misionari, tin conferinte prin scoli…"), romantismul lor e pe alta frecventa decit cel poetic mundan. "Comentariul filmului, care este jurnalul cosmonautului, l-am scris eu, dar cind a trebuit sa citeasca celebrul vers al lui Paul Eluard, Pamintul e albastru ca o portocala, a inceput sa rida: Ha, ha, cum albastru ca o portocala?"

Dupa 90 de minute de imponderabilitate, printre care citeva halucinante cu imagini cit se poate de reale infatisind andocarea navei la statia spatiala sau desprinderea ei – filmate special pentru Out of Present -, intoarcerea lui Krikaliov pe Pamintul albastru ca o portocala e ca o cadere. Cosmonautul e extras cu chingi din capsula ("E ca o nastere, nu?", spune Andrei Ujica), si nu poate merge, drept pentru care e apucat de subtiori si saltat un pic deasupra pamintului. "Nu ne e dor de Pamint propriu-zis, le spusese el jurnalistilor din spatiu, ci de oamenii de pe Pamint." Pe urma, in avionul care il duce acasa, Krikaliov sta lungit si pare, asa obosit si palid si cu privirea pierduta – comparatia e cum nu se poate mai oportuna -, ca picat din alta lume.

E dreptul fiecarui pamintean sa zboare in cosmos

Poate fi vazut cosmonautul din Out of the Present ca o metafora? E salvarea din istorie o posibila solutie? Andrei Ujica: "Da, Krikaliov poate fi vazut si ca o astfel de metafora, ceea ce sugereaza, de altfel, titlul filmului. Cit despre salvarea din istorie, ea ramine o solutie doar pentru cosmonauti. Si asta numai atit timp cit ei reprezinta o minoritate a umanitatii. Daca o sa ajungem vreodata sa plecam cu totii in cosmos, ne vom lua istoria cu noi. Salvarea trebuie cautata asadar in continuare in istorie. Ea poate fi, fara indoiala, gasita in asumarea privirii globale asupra naturii, asa cum e ea posibila de la hubloul unei statiuni spatiale."

"Ce legatura este intre acest film si un festival despre drepturile omului?", l-a intrebat un spectator pe Andrei Ujica. "Nu stiu, ar trebui intrebati cei de la festival." Eu zic altfel: e dreptul fiecarui pamintean sa zboare in cosmos. Macar o data.