O predica in desert

Dupa ani buni de antrenament intru rafinarea ce tinea loc de sinceritate, intru esopismul ridicat la rang de arta, apare un Aldulescu frust, decupat parca atunci din lumea pe care o pune in fata oglinzii. E salahorul care­i tine loc fie de narator, fie de personaj principal, insul dezabuzat care nu se poate stabili nicaieri, tipul violent, in continua lupta cu propria viata, golanul. Tipologiile lui Radu Aldulescu rasar chiar din persoana scriitorului, punind in umbra faptul ca scriitorul este si un cititor atent si pasionat, mare admirator al constructiilor romanesti ample, de genul celor practicate de Saul Bellow ori de Llosa cel din Conversatie la Catedrala.

Aparitia lui Radu Aldulescu dupa 1990 a creat o punte de legatura cu Groapa lui Eugen Barbu. Daca limbajul si personajele lui Barbu aduc cu ele fascinatia argoului si a tipurilor de infractori deja arhaizate, Aldulescu a stiut sa redea cu exactitate si naturalete demne de invidiat (si chiar invidiate, cred) limbajul lumpenilor Epocii de Aur, aceiasi care au facut si Democratia Mare, dupa ’89.

Cartile lui Radu Aldulescu sondeaza, asa cum n­a mai facut­o nimeni, fix acest spatiu liminal: al trecerii, traite de "vitregiti ai sortii", intre minunata viata de la finele comunismului catre si mai frumosii ani post­revolutionari.

Am avut "privilegiul" sa lucrez la defunctul (ma rog, trasul pe dreapta) "Ziar de Duminica" in perioada in care Radu Aldulescu publica Proorocii Ierusalimului in foileton. Cred ca era 2002… Si imi amintesc socul resimtit la BT, cind am citit pasajele alese de autor. Erau extrase de undeva, din plin roman, in jurul aventurilor celor trei copii prin Paris, daca nu cumva ma refer chiar la pasajul acuplarii salbatice­onirice dintre nepotul lui Toulouse­Lautrec si Ierusalim. O Apocalipsa care pune­n umbra celebra gravura düreriana a Calaretilor asmutiti asupra lumii. De altfel, calaretii de foc care pornesc sa purifice sodomele si gomorele anilor de dupa Lambada alcatuiesc o imagine recurenta de­a lungul romanului: "Ridica mina cu tigara, animat de un sentiment confuz, de afectiune amestecata cu neincredere, parca ar fi vrut sa atinga peisajul si sa se convinga. Curentul ii arunca scrumul tigarii in ochi si vazu pentru o clipa imensitatea cerului ca pe o cimpie pirjolita; flacari mari printre care alergau cai albi fornaind scintei pe nari, in ritmul sacadat al zgomotului rotilor pe sine". O Apocalipsa presimtita, iminenta, prezenta in viziuni ale personajului Doru/Dorulet, dar mereu aminata, contrastind cu absenta apasatoare a vreunui Dumnezeu.

"Visase iarasi flacara aceea mare, in forma de cal alergind pe cer. Se freca la ochi incercind sa se mire cum de nu arsese nimic. Nu se simtea nici o miscare in casa. Magdalena plecase dis­de­dimineata sa­si ridice somajul, cei saizeci la suta din salariu si, dupa cum ii spusese aseara, sa­si caute ceva de lucru cu ziua, iar Mirel plecase si el la scoala de vreo doua ore." Asa incepe unul dintre cele mai bune romane scrise dupa 1989.

Stilul "bolovanos" (Agopian), lipsa oricarei concesii facute calofiliei, personaje culese cam din aceeasi zona sociala, in fiecare roman (fie ca sint scriitori, zilieri, vagabonzi), insistenta de a creiona aproape in toate cartile personajul ce a renuntat la batalia vietii, multumit sa­si conserve, prin somnolenta, un spatiu intim definit prin lasitate, scirba, resemnare, iata citeva minusuri (in mod normal) care dau, in final, un scriitor fascinant.

O constructie deloc simpla

Proorocii Ierusalimului este o constructie deloc simpla, reductibila in mod barbar la doua fire narative principale: povestea lui Doru­Dorulet, eternul inadaptat, perdantul Aldulescian, transformat din golan al Pietei Universitatii si indragostit in sot plictisit al unei tiganci grase si aventura lui Ierusalim, luat de acasa, din Gitejei, si exploatat de o banda de proxeneti, prin Frankfurt sau Paris. Se mai desprind de aici, ramificatii cancerigene, povestile lui Edi Stireanu, fugit pe vremea Piticului Otravit din tara si capatuit prin afacerile cu masini sutite in Frankfurt, devenit apoi capul unei mini bande de proxeneti ai copiilor adusi din tara, povestea tiganului burtos Burhusi, omul bun la toate al afacerii si alte asemenea mici firicele narative pe care Aldulescu le coase cu dexteritate de chirurg pe corpul rugos al romanului sau. A nu se uita fascinanta Marta, cea careia­i singereaza gingiile inaintea fiecarei crize, mama asumata a celor trei enfants de la patrie, pe care­i educa atit lingvistic, cit si sexual (educatia de baza o au fiecare de prin aziluri sau de prin canalele de linga Gara de Nord).

Romanul are un personaj secundar, adevaratul prooroc, tatal copilului Ierusalim, ce­l ce vesteste, asemenea unui inger "incalecat", beat, grozaviile anilor (si paginilor) ce au sa vina. Bisericos tare, dar stapinit de patima bauturii, el e deopotriva sursa "naturala" a naratiunii (din el se trage Ierusalim), cit si cea textuala, ca parinte al prolepsei: "In proorocii Ierusalimului am vazut grozavii mari. Sint preacurvari, traiesc in minciuna, intaresc miinile celor rai, asa ca nici unul nu se va mai intoarce de la rautatea lui. Toti inaintea mea sint ca Sodoma, iar locuitorii Ierusalimului ca Gomora… De aceea vorbeste Domnul despre prooroci: iata, ii voi hrani cu pelin, si le voi da sa bea ape otravite. Caci prin proorocii Ierusalimului s­a raspindit nelegiuirea in toata tara…". La fel de premonitoriu, si cu rol de chenar, este actul sacrificarii oii, din debutul romanului, act egalat simbolic de uciderea tatalui­iubit, Toulouse­Lautrec, din final.

Radu Aldulescu nu inventeaza un limbaj

Ce face ca lumea asta a cazaturilor de tot felul, a lumpenilor, a infractorilor sa para atit de naturala? Exact acel ceva care te face sa crezi ca, citind, te afli in mijlocul lor, senzatia pregnanta ca cel care asculta face o transmisiune de la locul faptei. Radu Aldulescu nu inventeaza un limbaj, nu face nici un efort (vizibil) pentru a reda sa, zicem, limbajul din Berceniul copilariei mele…

Poate de aceea lui Daniel Cristea­Enache nu­i suna bine pasajul pseudo­intelectual al discutiei dintre Doru si ex­revolutionara Viviana, cea convertita la intelepciune. Pentru ca e in totala disonanta cu restul stilistic al romanului si pentru ca apare ca o cometa inexplicabila in evolutia (si in biografia) lui Doru. Un roman puternic, un protest original, poate mai putin eficace decit era intentionat. Radu Aldulescu este pe cit de incomod, pe atit de greu de sarit sau ocolit. Revolta lui pare a fi sursa unei energii vulcanice, poate chiar resortul existentei acestei proze unice, a carei cruzime si forta veterotestamentare sint comparabile, dupa 1989, poate, doar cu cele din Amantul colivaresei.

Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, colectia "Proza", Editura Cartea Romaneasca, 2009