Riscul artei contemporane

Din tot ce s-a spus in argumentatia oferita de ICR pentru a contextualiza in mod corect (si a oferi, astfel, premisele unei judecati adecvate pentru) expozitia filialei sale de la NY, am retinut urmatoarele lucruri de o noutate si o justete de-a dreptul impresionante:

» Profesionalismul cu care H.-R. Patapievici, care e departe de a putea fi banuit ca fiind adept al artei contemporane, a inteles sa promoveze, prin institutia condusa, si, in ultima instanta, sa apere, dincolo de gustul personal, o forma de arta contemporana aproape riscanta.

» Politica ICRNY discret-functionala de 2 ani jumate, care isi propune, pentru prima data in istoria diplomatiei culturale romanesti, sa riste, neoferind spre promovare externa patrimoniu, ci mostre de arta vie, a timpului nostru, chiar riscind pariul de a explora si descoperi. Demers dublat de inteligenta de a adecva la contextul potrivit pentru performanta maxima.

» Nu o cunosc pe Corina Suteu. De la distanta insa, gesturile sale par a indica o curiozitate genuina coplesitoare, total lipsita de agenda (dar nu de strategie). E suficient sa auda de un artist sau de un loc unde incepe sa pulseze un nou tip de creativitate si e capabila de cel mai serios research pentru a cunoaste cu precizie contextul, impactul, potentialul si perspectiva proprie a artistului vizat. Si se pricepe de minune sa gaseasca receptorii potriviti dincolo de Ocean, sa faca legaturile. Ma intreb ce altceva si-ar putea dori orice artist roman contemporan, confirmat sau neconfirmat de instantele autohtone de evaluare (si care, ma rog, nu are prejudecati fata de America sau, mai stiu eu, rau de avion…).