Admitere nouă, obiceiuri vechi

A mai trecut o admitere, una chiar „bună”, dacă prin asta înţelegem că au venit mulţi studenţi care au ocupat locurile şi au asigurat finanţarea programelor de studii şi pe anul viitor. Facultăţile umaniste sunt iarăşi, cum spunea un coleg, „pe linia de plutire”. Dar nici Matematica, zisă „pură” (cu care, în secret, Filosofia îşi tot măsoară forţele în ultimii 2500 de ani), nu o duce strălucit. Numărul studenţilor care îşi doresc să urmeze studii teoretice, abstracte şi considerate pe bună dreptate „grele” este din ce în ce mai mic. Ca strategie, directorii de departament s-au obişnuit să ceară mai puţine locuri de la buget pentru astfel de specializări şi să păstreze mai multe locuri pentru celelalte, cele „cu cerere mare pe piaţa muncii”, unde, evident, viitorii studenţi oricum aplică în număr din ce în ce mai mare.

Este această strategie una bună? În cazul Filosofiei, de exemplu, riscul asumat anul acesta, acela de a oferi mai multe locuri bugetate, a dus la un rezultat neaşteptat: am avut, în final, mai mulţi studenţi înscrişi decât în anii trecuţi. Prin urmare, oferta mai mare a dus la cerere mai mare. Este un început la care, cred, ar trebui să reflectăm şi să tragem concluzii.

Întâi de toate, este evident faptul că alegerea „bobocilor” este motivată şi de posibilitatea de a acoperi costurile vieţii de student (locuri fără taxă, burse). Dar ceva mai profund poate fi dedus din faptul de mai sus: acela că, în societatea actuală, percepţia îmbulzelii creează mirajul oportunităţii. E ca în bancul de pe vremea comunismului în care un cetăţean obosit se sprijină de un zid. În urma lui se aşază un altul, apoi un altul, până se creează o coadă. După un timp, un alt cetăţean îl întreabă pe ultimul din rând: ce se dă aici? Acesta îi răspunde: Nu ştiu, dar dacă tot am prins loc, stau până ajung în faţă. În lipsa unor criterii ferme cu privire la viaţa academică şi a unor planuri solide de viaţă, absolvenţii de liceu nici nu au la îndemână prea multe temeiuri pentru a decide ce vor studia ca studenţi. Astfel, argumentul îmbulzelii devine oarecum convingător. Dar o analiză mai atentă îi dovedeşte, evident, slăbiciunea. La asta se adaugă şi „trendul” susţinut cu voioşie inconştientă de toţi invitaţii la emisiunile TV după care, în viaţă, trebuie să faci ceea ce se cere „pe piaţă”, pentru că doar astfel ai şansa să câştigi repede bani mulţi şi să cumperi casă în suburbii. Greaca veche, filosofia, literatura comparată, matematica sau muzica nu sunt, evident, specializări care să facă posibil un astfel de vis. Prin urmare, studenţii vin în număr mic, iar dintre ei un procent oarecare descoperă curând că nu este ceea ce căutau.

Un alt fenomen este şi cel al înţelegerii greşite a naturii studiilor universitare în sine. De multă vreme, strategii educaţiei au decis: nu mai contează conţinuturile, ci competenţele: nu ce cunoştinţe ai, ci ce ştii să faci cu ele. În principiu, nu e rău. Dar dacă nu ai cunoştinţe, cu ce faci ce ai de făcut? Desigur, exagerez aici, dar aş zice că această schimbare de accent ascunde o reorientare mai profundă: aceea a întregului ideal educaţional, al celui superior în special, către modelul grădiniţei. Aici înveţi nu neaparat ceva anume, ci cum să te comporţi, cum să asculţi, cum să comunici, cum să discerni binele de rău etc. La universitate nu mai este cazul să reluam lecţiile perioadei preşcolare. Or, cel puţin teoretic, „centrarea pe competenţe” şi nu „pe conţinuturi” cam asta înseamnă (iarăşi, exagerez, dar nu până la capăt). Este evident că viitorii studenţi, învăţaţi din timpul liceului să aibă mare grijă de competenţele lor, vor căuta specializări „practice”, „aplicative”, care să le dezvolte mai departe… competenţele. Rigoarea filosofiei speculative, sistemul de declinări şi conjugări al limbii eline, analiza matematică sunt suspecte: nu este clar ce competenţe se înfiripă prin studiul lor. Iar dacă este vorba despre, să zicem, „evidenţierea cauzelor, principiilor şi semnificaţiilor acţiunilor, experienţei şi existenţei umane” (obiectiv specific studiului filosofiei, zice-se), de prima parte, măcar, se poate ocupa domeniul mult mai practic (şi, ulterior, mai bănos) al criminalisticii, de exemplu.

Alegerea absolvenţilor de liceu, în momentul în care merg la facultate, este, astfel, influenţată de multe… ispite şi părelnicii. Dar, cum spunea Irina Nicolau într-un interviu din revista 22, „Niciodată nu e aşa ca sa nu fie cumva”. Cu toate dilemele, începe acuşi şcoala.