Adrian Enescu

I-am ascultat prima dată albumele discografice Funky Synthesizor I şi II, publicate la casa Electrecord (1982, 1984) din curiozitate. Cunoşteam câteva producţii ale unor formaţii germane, ale grecului Vangelis Papathanassiou, ale japonezului Isao Tomita în domeniul compoziţiei şi improvizaţiei cu ajutorul aparaturii electronice, un batalion al avangardei muzicale din anii ’80, cu o infrastructură sofisticată, încă de atunci capabilă de plurivalenţa expresiei sonor-muzicale, ştiam cât de greu era să faci rost în România de asemenea instrumente (continui să cred în semnificaţia de instrument muzical atribuită aparaturii electronice profesionist, artistic folosită), ascultasem câteva înregistrări reuşite ce îi aveau ca autori pe Corneliu Cezar, Octavian Nemescu, Liviu Dandara, Mircea Florian, Dan Andrei Aldea (reprezentând concepţii şi genuri muzicale diferite), aşa că nu puteam decât să fiu interesat de un nume nou, românesc. Discurile la care mă refer au fost pentru mine anticamerele în care se „montau” creaţii diferite, surprinzătoare ca mod de gândire şi expresie muzicală, în orice caz evident moderne, străine conformismului aproape general din arta sunetelor româneşti datată 1981-1990. Nici cântecul de muzică uşoară Bună seară, iubito, ce şi-a câştigat celebritatea în acei ani, rezistând trecerii timpului, nu respecta cadenţa producţiilor mediocre, obligatoriu propagandistice, sau evident romanţioase din perioada evocată: era de un modernism liric, de o melodicitate proaspătă de care vă puteţi convinge ascultând cântecul generos difuzat la radio sau pe Youtube.

Dacă tot suntem în teritoriul muzicii uşoare, în accepţia lui Adrian Enescu mai degrabă muzică pop de mult rafinament şi bun gust, deci nu prea uşoară, trebuie amintite cântecele compuse pentru Crina Mardare şi Elena Perianu, duo-ul vocal Stereo, pe care le consider adevărate lied-uri pop, cu melodia primadonă, discret, dar esenţial comentată instrumental (electronic). Unele compoziţii pentru aceste voci diafane aveau ca motiv de inspiraţie melodii din folclorul românesc, Dansul fetelor de la Căpâlna oferindu-i compozitorului şi aranjorului Adrian Enescu idei originale pentru creaţia Coloana infinită. Majoritatea producţiilor muzicale ce îi poartă semnătura au pregnanţa ritmică ce le predispune şi dansului, însă eu prefer audiţia.

Pe alt palier al intereselor sale muzicale, Adrian Enescu şi-a plasat compoziţiile în genul pe care l-aş numi jazz academic electronic, ordonate pe discul Bird în space (Pasăre în înalturi), publicat în anul 2012. Sunt 11 creaţii dezvăluind solida ştiinţă componistică primită de la Alexandru Paşcanu şi Aurel Stroe, mai ales predilecţia pentru armonii complexe. Descopăr aici două capete de pod: aranjamentele sofisticate pentru ansamblurile din jazzul anilor ’60-’70 conduse de moderniştii George Russell, Gill Evans, Peter Herbolzheimer şi terenul fertil cromiilor armonice şi sonore pretinse de comentariul muzical pentru filmele artistice, gen în care Adrian Enescu a excelat, împlinind 65 de spectacole proiectate pe ecran.

Ajungând la muzica de film, se cuvine remarcată semnificaţia lui Ianus în creaţia muzicală a lui Adrian Enescu. El a excelat, cum am spus, în muzica de divertisment de înaltă calitate şi în muzica academică ajunsă pe placul regizorilor. Adrian Enescu a ieşit deseori din sferele, să le numesc, uşoare, dovedind rezonanţă cu climatele poetice, uneori evazioniste, subliniat lirice pe care le-a exprimat în lied-uri pentru voce şi ansamblu instrumental. Da, în muzica de film. Mă gândesc acum la Adela, Tănase Scatiu, Bietul Ioanide, Faleze de nisip – am amintit doar patru realizări româneşti de cinematecă ce pretind pe bună dreptate a fi urmărite cu atenţie.

Original, surprinzător, subtil, rafinat, inspirat în compunerea unor melodii pe care nu le mai uiţi, sau punându-te pe gânduri, Adrian Enescu s-a alăturat altor câţiva muzicieni români de acelaşi calibru – Richard Oschanitzky în special, şi Florin Bogardo -, care au argumentat conceptul de muzică uşoară cultă, au instituit clasa superioară a muzicii de film. Cred că multe din creaţiile lui Adrian Enescu s-ar cuveni selectate pentru o serie de Suite orchestrale demne de a figura în concertele filarmonicilor, de a fi studiate la clasele de compoziţie din Academiile şi Universităţile de muzică. Dacă adăugăm tinereţea fără limită a cântecelor sale de muzică pop, avem imaginea unui muzician care merită să fie promovat permanent.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor