Alibecii de azi, Moruţanii de mâine

A scris atât de bine Cristian Geambaşu în “Gazeta Sporturilor” despre comportarea internaţionalilor români U19, înainte, în timpul, după şi “în loc de” meciul de pomină cu Ucraina, încât pare că nu mai e nimic de adăugat. Şi totuşi, este  mult, este enorm de adăugat. Speculaţiile privitoare la moştenirea lui Mircea Sandu, amatorismul lui Răzvan Burleanu, ori ezoterismul lui Ionuţ Lupescu sunt de-a dreptul puerile. Este problema mentalităţii fotbalistului român, în faţa căreia psihologii de profesie îşi recunosc incompetenţa. Rămâne imaginea extraterestrului Olimpiu Moruţan, liderul acelei generaţii, deviind cu mari emoţii mingea centrată perfect de terestrul Micovshi, în poarta ucraineană şi apoi scoţându-şi tricoul de bucurie, cu convingerea fermă că  Excelenţa Sa, Olimpiu Moruţan, ardeleanul pripăşit în Moldova, contează mai mult decât naţionala României, decât colegii care au muncit mult mai mult pentru această calificare pierdută mai mult decât copilăreşte. Olimpiu Moruţan s-a arătat extrem de afectat, s-a tăvălit din greu în stil gipsy-manelistic pe jos, invocând probabil soarta crudă a lui şi a naţiei  române. Iar pretinsa speranţă Olimpiu Moruţan, care şi-a exasperat şi con-botoşănenii lui prin jocul său egoist din campionat, a găsit şi prozeliţi. Antrenorul Adrian Boingiu (in facto, principalul “artizan” al eşecului), îl înţelege şi îl caină; şi promite că de-acum înainte îşi va avertiza fotbaliştii când au un cartonaş galben la bord, ca nu cumva să facă vreo prostie, de parcă neuronul singuratic al fotbalistului ar înţelege ceva din socoteala “unul şi cu unul fac doi, adică eliminare”; preşedintele FRF, Răzvan Burleanu îl caină, deşi i-a stricat sărbăutoarea; marele “catindat”, Ionuţ Lupescu îl caină şi el, ca să-şi arate mărinimia.

Aproape nimeni nu realizează că această mentalitate îşi trage seva din multe semnale de inconştienţă fotbalistică relevate în ultima vreme: un “New Dinamo” beat turtă, cântând la un chef-monstru “Steaua este numai una”; scandalul, tot dinamovist (simplă coincidenţă) cu zmăii-zmăilor din avionul lotului, cu protagonişti ca Steliano Filip, Nedelcearu, Costache sau Patrick Petre. Mergând mai departe, cu marea speranţă Daminuţă plecat “taur comunal” la Milano şi întors “vacă” (vorba lui Ştefan al Petrii din Humuleşti); şi nu în ultimul rând, cu marea, imensa, gigantica şi galactica speranţă Denis Alibec.

Apropos, vă mai amintiţi ultimul scandal cu Christoph Daum la naţionala mare? Era legat de neconvocarea lui Alibec la lot, atunci când încă n-ajunsese la nivelul gravitaţional de astăzi. Alibec de-abia venise în curtea lui Becali, avea încrederea maximă a patronului, care mirosise o afacere. Din păcate, Alibec a început să fie schimbat, să piardă încrederea coechipierilor, a antrenorilor şi chiar a patronului care şi-a dat seama că a luat o ţeapă cât toate zilele. Alibec s-a dovedit o “petardă” în termeni neacademici, sau “brânză bună în burduf de câine” în termeni rustici, în orice caz, foarte aproape de sfârşitul penibil al  unei cariere ce părea excepţională. 

Olimpiu Moruţan mai are încă şansa de a arăta că nu este urmaşul de drept al lui Alibec în materie de ratare fotbalistică, chiar dacă plânsetele babilonice din jurul lui seamănă cu propria sa văicăreală pe versuri de Guţă şi Salam.  El va trebui să înveţe din nefericita sa aventură de la Ploieşti şi s-o ia de la capăt. Altfel, vom avea parte de un nou Alibec, foarte posibil de  a fi clonat, mereu şi mereu, în fotbalul românesc.